1. Identificare.

1. 1. Vârsta. Șaptesprezece ani.

1. 2. Sex. M.

1. 3. Care părinte e plecat? Tata.

1. 4. De când a plecat? Paisprezece ani.

1. 5. Țara în care e plecat. Spania. În Gran Canaria.

1. 6. Cu cine locuiește acum. Cu mama.

 

2. Cum era înainte de plecarea părintelui?

– Tatăl tău a plecat de paisprezece ani; aveai trei ani. Îți mai aduci aminte ceva din perioada aceea, de până la trei ani?

– R: Absolut nimic. Eram prea mic și nu aveam cum să știu…

– Te întreb altfel: eu, din prima copilărie, am în minte imagini – un cais înflorit, imaginea mamei, imaginea mea în tren…

– R: Mi-aduc aminte doar imaginea lui – sau cel puțin așa bănuiesc – doar imaginea lui când își făcea bagajul și se pregătea să plece pe ușă.

– Bănuiești, ți-a spus mama ta, că te jucai, împreună cu dumnealui, înainte să plece?

– R: Da, mă iubea foarte mult, mereu mergeam în parc și mama mi-a spus că mă iubea foarte mult și ne plimbam împreună, adică mă plimba peste tot, ne jucam fotbal.

– Dumnealui a plecat, a început școala; cine te ajută, te-a ajutat la lecții?

– R: Mama. Mama m-a ajutat în absolut tot, m-a sprijinit în tot ce am făcut, mi-a fost și mamă și tată în același timp.

– Când erai mic, dumneaei te ducea la școală?

– R: Da. Da. Întotdeauna.

– Ce îți mai amintești din prima copilărie?

– R: Îmi aduc aminte doar zilele petrecute cu mama (îi tremură vocea), și mai văd doar pozele cu tata în timp ce ne plimbam prin parc.

 

3. După plecare.

– De ce a trebuit să plece?

– R: Păi, ai mei au divorțat, din cauză că el a făcut o oarecare greșeală și a ajuns la penitenciar. (Îi tremură vocea.) Și ai mei au fost nevoiți să se despartă, și mai departe a trebuit să se ducă să muncească în Spania, și acolo și-a găsit un loc de muncă, lucrează ca bucătar, și mai îmi trimite bani, în fiecare lună.

– Aha, relația există.

– R: Da. Da.

– E o situație specială. Poți să îmi spui ce simți? Nu putea rămâne în țară?

– R: Nu, nu putea să rămână deoarece avea niște probleme, nu le pot spune, dar îl iubesc foarte mult, ținem legătura, vara asta am fost la el, am stat două luni, adică aproape toată vara, la el, acolo, pentru că are o casă în Gran Canaria și își construiește una și în Stâlpu, în județul nostru.

– Deci, de tine are grijă…

– R: De mine are grijă doar mama. Pot să îmi port și singur de grijă, pentru că mama e plecată aproape tot timpul de acasă, vine seara la șase în fiecare zi, și sâmbăta tot așa e plecată, doar duminica ce e acasă toată ziua. Și în rest îmi port singur de grijă. Mă descurc.

– Vă înțelegeți bine, tu cu mama ta?

– R: Foarte bine.

– Alte rude aveți în Buzău?

– R: Da. Am o mătușă, căsătorită cu un unchi, unchiul meu, și mai am tot un unchi, la București.

– Cum vă înțelegeți cu cei din Buzău?

– R: Foarte bine.

– Bănuiesc că în acești paisprezece ani a trebuit să te duci la doctor, să te internezi… Cine a fost cu tine?

– R: M-am internat o dată, și atunci când eram mic, pe la vreo unsprezece ani, deoarece băusem clor. (Râde.) Am băut clor. Din greșeală. Eram mic, prostuț și am băut clor.

– Soluție care se comercializează pentru igienă?

– R: Da, am luat o gură de clor și am ajuns la spital. Mama m-a dus la spital, mama a chemat ambulanța, mama a stat cu mine, mama a fost și tată și mamă pentru mine. Atât.

– Când aveam sub doi ani, am băut gaz.

– R: (Râde.)

– Bănuiesc că ți-au făcut spălături…

– R: Probabil. Mama mi-a spus că mi-au făcut spălături, dar tot așa, nu îmi mai aduc aminte, că eram foarte speriat, șoc, și…

– Alte situații mai dificile, de sănătate?

– R: Nu am avut probleme de sănătate aproape niciodată, de fapt, mie îmi plac foarte mult motocicletele, motoarele și am avut un ATV, mare, și îmi place și viteza, și m-am răsturnat cu el, destul de grav, încât am făcut hematom, și am ajuns la „Bagdasar”, la București, dar noroc că m-au externat imediat, a doua zi. N-a fost așa de grav, mi-am tăiat călcâiul, dar mi l-au cusut, e ok, mi-am rupt doi dinți, tot așa… (Râde.)

– Dar unde a fost accidentul?

– R: Noi stăm la casă, în Ogrăzi, Comuna Merei. Și acolo. Drumul nu era asfaltat, pentru că nimeni nu le asfaltează, nimeni nu are grijă de nimic, și era o podișcă mai ridicată, și eu, din viteză, am pierdut controlul ghidonului, și buf! m-am răsturnat.

– Și cine a fost cu tine la București?

– R: Am fost cu ambulanțierii, dar mama era imediat după mine, cu mașina.

– Mai mergi cu ATV-ul?

– R: Da. Îmi place foarte mult.

– Tot cu viteză?

– R: Tot cu viteză.

– Ai grijă. Zic și eu, așa, ca un om bătrân. Prietenii, colegii tăi, au părinți plecați din țară?

– R: Nu.

– Dar știu că tatăl tău este plecat?

– R: Da, știu că tatăl meu este plecat.

– Și simți că unii te invidiază? Le e milă de tine?

– R: Nu, nu mi s-a întâmplat asta niciodată. Prietenii mei mă susțin în tot ceea ce fac, pentru că știu să îmi aleg prietenii, mi-aleg prietenii ce merg pe aceeași undă cu mine.

– Poți să îmi spui ce muncea tatăl tău aici?

– R: Tatăl meu era ospătar la Hotel Millenium, din Bariera Brăilei.

– Și acolo, ce muncește?

– R: În Spania? Muncește ca bucătar.

– Îți trimite cadouri?

– R: Îmi trimite cadouri de ziua mea, trimite bani aproape lunar, când mai poate și el, îmi trimite pachete…

– Îți trimite bani ție, sau trimite mamei și spune zece euro sunt pentru băiat, să aibă de buzunar?

– R: Nu, nu. Trimite mamei prin MoneyGram, de obicei o sută de euro, o dată pe lună, la două luni, când poate și el. Mama îi ridică și mama mi-i dă mie. Pentru ea nu păstrează nimic, mi-i dă mie. Și eu, cu banii ăia mă duc, îmi iau de îmbrăcat.

– Nu păstrează nimic? Vă trebuie bani de întreținere…

– R: Nu, nu. Mama se descurcă cu locul de muncă pe care îl are.

– Poți să îmi spui ce muncește mama ta?

– R: Da, mama mea e manager la un magazin Plafar, și are un apartament în chirie, de fapt, un salon de înfrumusețare în chirie.

– Este ceva ce îți dorești și speri să obții cu banii pe care îi primești de la tatăl tău?

– R: Nu, nu îmi doresc să obțin nimic, (precipitat) îmi doresc doar să termine el casa aici, să se mute în oraș; ca să putem și noi ține legătura mult mai des, și mereu.

– Înțeleg că în timp ce are acolo o casă, își face o casă și aici.

– R: Acolo stă în chirie. Și-și face o casă aici.

– Și la un moment dat, o să se mute aici.

– R: Da, la un moment dat, adică peste vreo doi-trei ani, a spus el, (îi tremură vocea) pentru că a ridicat casa, a izolat-o, dacă zic bine, și el speră că în doi-trei ani să o mobileze, să termine de tot cu ea și să se mute aici.

 

4. Mijloace de comunicare prin Internet.

*Tehnic.

– Ai acces la internet acasă, da?

– R: Da.

– Pe computer, laptop…

– R: Pe telefon, computer, laptop și tabletă.

– Cine plătește abonamentul?

– R: Abonamentul mi-l plătește mama; mama plătește absolut tot ce e legat de mine, și cu banii pe care tata mi-i dă, iau chestii în plus pentru mine.

– De când ai internet?

– R: Cred că de la doisprezece ani. Atunci am avut și primul calculator.

– Ți-a fost cumpărat cu o ocazie anume?

– R: Da, de ziua mea.

– Și Matei, fiul meu, tot de ziua lui a primit primul computer. Spune-mi, ai scris vreodată scrisori de mână?

– R: Da, am scris scrisori de mână; eu i-am spus mamei că vreau să îi trimit o scrisoare, doar așa; puteam să vorbim la telefon, și voiam și eu să îi scriu o scrisoare, să îi scriu tatălui meu, pentru că și el îmi trimitea mie scrisori, când nu putea să mă sune. Cu poze cu noi, când eram mic, pe care nici mama nu le avea.

– Le-a luat dumnealui în Spania, când a plecat.

– R: Da.

– Deci a fost o perioadă în care vă scriați de mână…

– R: Da. Da. Da.

– Și vă mai scrieți de mână?

– R: Nu, nu ne mai scriem. Acum, cu tehnologia… Video-call, și…

– Cu prietenii folosești programe de comunicare prin internet?

– R: Da. Facebook, WhatsApp, Messenger.

– Ai cont pe Facebook.

– R: Da.

– Tatăl tău are?

– R: Da.

– Cum preferi să comunici cu dumnealui?

– R: Pe WhatsApp, ne sunăm cu video. E cea mai bună metodă, mi se pare. Merge și destul de ok… în fine.

– Cine sună de obicei?

– R: Tata. Tata mă sună pe mine, pentru că el lucrează în trei schimburi, și nu știu anume, când, cum lucrează. Și în timpul orelor mai mă sună. Când am ore mai ușoare, îi răspund. Bag căștile în urechi și vorbesc cu el.

– Și profesorii ce spun?

– R: Nu mă văd. (Râdem.)

– Cum ai învățat să folosești internetul? Știai dinainte să ai computer?

– R: Nu; m-a învățat mama, pentru că ea a lucrat la Consiliul Județean, ca secretară, și m-a învățat mama, pentru că folosea calculatorul, și între timp am învățat și eu, și acum știu să programez, știu să fac foarte multe lucruri.

– A, nu ești doar un utilizator.

– R: Nu. Servere pentru jocuri, servere online știu să fac. Știu să fac multe. Și totuși n-aș vrea să urmez chestia asta.

– Dar ce ai vrea?

– R: Armată. Îmi place armata, foarte-foarte mult.

– O anume armă? Adică vrei să te faci aviator?

– R: Da, vreau să urmez la ofițeri, la Brașov, la aviație.

– Am intuit eu… Să pilotezi F16?

– R: Ar fi super.

– Și altceva, ce faci la computer, în afară de comunicarea cu prietenii?

– R: Mă joc pe calculator, mai fac proiecte pentru școală, de obicei, eu fac toate proiectele, mereu, pentru școală.

– Deci, cu tatăl tău, prin Facebook…

– R: Prin Messenger! Prin Messenger!

– Și prin WhatsApp, da?

– R: Da, și prin WhatsApp.

– Au fost situații în care ai fi vrut să vorbești cu dumnealui, și nu ai putut? sau a trebuit să amâni cu o oră, două, trei…

– R: Da, a trebuit, pentru că ba trebuia să mă duc la școală la o anumită oră, ba că nu putea el. Adică mă suna, dar mă suna doar pentru un minut, maxim două, pentru că avea pauză la muncă, și după aia trebuia să…

– Mai concret: dacă era ceva ce simțeai că trebuie să întrebi acum, sau să comunici acum, și nu s-a putut!

– R: Da, au fost momente, dar totuși, am trimis un mesaj, și el, când a putut, mi-a răspuns. Dar când am avut nevoie de ajutor, când era în țară, am avut niște probleme la școală din cauza unor prieteni de ai mei, între ghilimele, și nu voiam să o supăr pe mama, pentru că nu îmi place să o supăr pe mama deloc, l-am sunat pe tata. Tata era în țară, era la Stâlpu, și am zis „vino repede la școală, că am problemă la școală”. Și el a venit foarte repede, cred că în zece minute, nu știu cum a ajuns, și s-a rezolvat.

– Dar o situație în care nu s-a putut? Concret.

– R: Nu pot să vă spun concret, pentru că nu îmi aduc aminte.

– Emailuri nu mai folosești, nu?

– R: Nu. S-au dus, da. (Râde.)

*Conținut

– Cam cât de des vorbiți?

– R: La două zile. Chiar și în fiecare zi, câteodată.

– Prima comunicare a fost demult…

– R: Da. Chiar când a ajuns el după vreo… Eu cinci ani nu am știut nimic absolut de el. Doar când m-am mărit, atunci l-am văzut efectiv prima dată. (Îi tremură vocea.) L-am auzit, l-am… da.

– Îți aduci aminte de acea primă discuție?

– R: Nu.

– Spui că dumnealui apelează de obicei, da?

– R: Da. El mă sună.

– Din când în când, suni și tu, nu?

– R: Din când în când, sun și eu.

– Ți-ai dori să vorbiți mai des?

– R: Da, mi-aș dori să vorbim mereu, dar nu se poate, eu sunt la școală, el e la muncă…

– Despre ce vorbiți de obicei?

– R: Despre școală, cum îmi merge la școală, dacă am vreo problemă… mai îmi spune chestii de comportament, dacă îi povestesc ceva ce am făcut greșit îmi spune cum să fac, pentru că vă dați seama, el are o perspectivă de bărbat, altfel față de mama. Îmi poate spune alte chestii.

– Ultima dată, ce ați vorbit?

– R: M-a sunat, m-a întrebat de școală, cum îmi merge, pentru că asta mă întreabă absolut mereu, „cum e la școală? – nici măcar ce fac – „cum e la școală?” (Râde.) Da. Și după aia l-am întrebat și eu pe el cum merge cu munca. A zis că trebuie să mai pună bani deoparte, și cam atât. După, chestii minore, ce face mama…

– Cu dumneaei vorbește?

– R: Da, și cu mama vorbește, dar pe mama o sună mai rar. Cam dintr-o săptămână în alta.

– Te întreabă ce ți-ai dori să îți trimită, să îți aducă?

– R: Da. Mă întreabă mereu ce aș vrea să îmi pună, ce… (Îi tremură vocea.) Dacă mai am nevoie de bani, dar eu de obicei îi zic „pune-mi ce vrei tu, bani n-am nevoie”, că îmi pune el. Da.

– Dar s-a întâmplat să îl rogi să-ți trimită ceva anume? Să ai nevoie…

– R: Nu.

– Te bazezi pe intuiția sa.

– R: Da. Da. Nu l-am sunat niciodată să îi spun am nevoie de ceva, trimite-mi ceva. Nu. Mi-a trimis el.

– Când vorbești cu dumnealui, se întâmplă să fie și mama ta, sau altcineva în cameră?

– R: Da. Da. Da.

– Și convorbirea poate fi în trei?

– R: Da. Da. Vorbesc… îl dau pe speaker și vorbesc și eu și mama.

– Cum spuneai tu, este, datorită tehnologiei e mai puternică senzația că sunteți împreună.

– R: Da. Îmi place foarte mult că vorbesc cu el, dar… dacă atât se poate, că nu e în țară, atât se poate.

– Sunt lucruri pe care simți că nu le poți discuta decât cu dumnealui?

– R: Asta nu; pentru că tot ce am avut de zis când am avut de zis, am apelat la mama. Tata, întotdeauna, a fost al doilea.

– Relația cu mama e foarte apropiată.

– R: Foarte apropiată.

– Ca a mea, cu mama mea.

– R: Da.

– Sunt lucruri pe care simți că nu le poți vorbi decât față în față cu tatăl tău?

– R: Da, sunt lucruri, cum ar fi ce s-a întâmplat între el și mama cu adevărat, (îi tremură vocea) cum a ajuns el la penitenciar; sunt chestii pe care doar cu el pot să le vorbesc, și față în față, adică prin telefon nu am același sentiment, nu îmi găsesc vorbele prin telefon.

– Bănuiesc că o să vină o zi în care o să stați față în față, așa, și o să discutați lucrurile acesta. Nu?

– R: A fost acea zi și le-am discutat pe toate, pentru că a fost prima dată, vara trecută, când m-am dus la el și am stat atât de mult timp cu el, pentru că el mereu venea două luni, pleca doi ani.

– Ai simțit că discuția aceasta v-a pus viața în ordine?

– R: Da. Mi-e mult mai bine, că i-am spus toate treburile astea.

– Că i-ai spus ce simți tu.

– R: Da.

– Și dumnealui ți-a spus ce s-a întâmplat.

– R: Da. Mă simt mult mai bine că i-am spus ce mă deranjează și el mi-a spus tot ce s-a întâmplat între mama și el și… a fost super.

– Te întreabă ce ai vrea să îți aducă?

– R: Nu. Merg pe intuiția lui.

– Îi arăți ce ai făcut la școală?

– R: Nu prea îi spun notele și toate cele, că el nu prea s-a implicat în școala mea, adică în afară de bani, n-avea cum să se implice, n-avea cum să vină la școală, n-avea cum să…

– Te-a certat vreodată?

– R: Da, m-a certat, și la telefon, și când am fost la el, că, v-am spus, l-am chemat odată la mine la școală, că am făcut o prostie. Și mi-a făcut capul calendar. M-a pedepsit, că nu știu ce, dar eu, vă dați seama, nestând atât de mult timp cu el: „bine, bine, hai, continuă!”

5. Cum a evoluat relația cu Tata (etape importante/momente semnificative)

– Spui că mai vine din când în când în țară, da?

– R: Da.

– Ai zis că o dată la doi ani.

– R: Da, o dată la doi ani, și acum sper să vină de tot. Adică el așa a spus.

– Ultima dată când a fost?

– R: Ultima dată a fost anul trecut.

– Cât a stat?

– R: Două luni-jumătate, aproape trei.

– Și ați avut activități în comun?

– R: Da, da. Am fost la fotbal amândoi, am fost la pizza, la cafele în fiecare zi…

– Ați fost la fotbal, adică ați jucat fotbal.

– R: Da, am jucat fotbal.

– Câți ani are?

– R: Patruzeci și șase.

– Are condiție fizică bună, nu?

– R: Oleacă de burtă, dar are condiție fizică foarte bună. (Râde.)

– Cine joacă mai bine, tu sau el?

– R: Eu.

– Adică ai tehnică mai bună?

– R: Am tehnică mai bună dar… îmi place cel mai mult să joc cu prietenii, eu nu sunt cu fotbalul foarte mult, lui îi place fotbalul, el se uită la fotbal. Eu sunt cu kickboxing, sunt vicecampion național, la juniori, la sub cincizeci și cinci de kilograme, pe anul ăsta.

– Felicitări.

– R: Mulțumesc.

– Se vede că ai o anumită constituție… foarte interesant. E un campionat anual?

– R: Da, e… se numește Federația Română de Kickboxing. Se ocupă doar de juniori. Chiar și de seniori, nu se fac meciuri cum e Moroșanu, la superligă, dar se fac meciuri calificate, cu un fel de contract, să spun așa, și… eu, la juniori, anul trecut, într-o piramidă de nouă, adică nouă am fost, am ieșit vicecampion național, adică al doilea.

– Felicitări, din tot sufletul.

– R: Mulțumesc.

– Spui că ai fost la dumnealui. Ce te-a impresionat în mod deosebit?

– R: Insula respectivă e superbă. E o insulă foarte-foarte-foarte frumoasă și unii plătesc bani grei pentru a sta acolo și eu am fost oarecum pe gratis. Pe lângă faptul ăsta, peisajul e uimitor, insula în sine e uimitoare, oceanul, Oceanul Atlantic,e foarte-foarte cald, la mal e super-super cald, și locul în special e un loc superb. Banane, oriunde, prin pom, oricând poți să iei o banană dintr-un pom să…

– Oamenii, cum sunt?

– R: Oameni… acolo… se… nu pot să zic că se fură foarte mult. În afară că e o insulă exotică, sunt marocani acolo foarte mulți, care fură și se ocupă cu trafic de droguri. Când am fost, acolo a fost prins în port un vapor plin de cocaină. Câteva tone.

– Tatăl tău unde stă? Spui că are o casă?

– R: Stă în chirie acolo. Stă în chirie de mult timp.

– Într-un apartament?

– R: Da, într-un apartament.

– Într-un bloc, sau într-o casă?

– R: Într-o casă.

– Câte camere?

– R: Două camere, o baie și o sufragerie.

– E ok, e mobilat?

– R: Da, e super-ok.

– Poți să îmi descrii prima zi după ce te-ai întors de acolo?

– R: M-aș întoarce oricând acolo. Prima zi când am venit înapoi acasă, aici, când m-am trezit credeam că sunt tot acolo, mă pregăteam să iau slipul pe mine, să mă duc la plajă. După aia am realizat că sunt acasă și mi-a părut oarecum rău că am plecat, adică m-am simțit… pe lângă faptul că am plecat de lângă el… locația respectivă, foarte-foarte tare… mi-a părut rău că am plecat. Chiar dacă îmi place mai mult acasă.

– Îți place mai mult acasă?

– R: Da.

– Dincolo de faptul că ai vrut să iei slipul și să pleci la baie, mai este ceva în mod special în acea zi?

– R: Am simțit că voiam să mă duc înapoi acolo, pentru că acolo, efectiv, tata îmi face toate poftele, deci eu dacă îi spun un lucru tatălui, el în secunda doi îl face. Nu știu cum se întâmplă asta. Vă dați seama, nefiind lângă mine atâta timp, orice îi zic, face pentru mine.

– Ți-ar plăcea să mai mergi?

– R: Oricând.

– În vacanță, sau de tot?

– R: Doar în vacanță. N-aș pleca de acasă.

– N-ai pleca de acasă, sau n-ai pleca din România?

– R: N-aș pleca din România. E o țară foarte comică. Din toate punctele de vedere e o țară în care dacă nu râzi, nu poți să trăiești, pentru că e o țară destul de tristă. Nu se ocupă nimeni de nimic.

– Știi că există o zicere: „O, țară tristă, plină de humor.”

– R: Da.

– Da? În afară de faptul că te amuză și în același timp te face să plângi, ce anume te mai ține în țară? Ai fost acolo, ai văzut altă lume! Aici?

– R: Mă simt acasă. E sentimentul că sunt acasă. Când intru în Buzău, efectiv în Buzău, simt că respir.

– Chiar când vii din București, sau din Ploiești?

– R: Da, da, da. Efectiv simt că respir. Îmi place să fiu în curtea mea, în patul meu.

– Deci, spui că tatăl tău vrea să se întoarcă în doi-trei ani, da?

– R: Da.

– Există avantaje ale faptului că dumnealui este plecat? Hai să ne referim în primul rând la cele materiale.

– R: Da, există avantaje, pentru că el, cu situația pe care a avut-o atunci, nu putea să se angajeze nicăieri. Nu-l angaja nicăieri, decât la zi, și nu-i convenea. Și a decis, mai bine să plece. A văzut că e destul de ok acolo, a rămas acolo și ca situație materială e…

– Din alt punct de vedere, al independenței, nu e cine să tragă de urechi…

– R: Oricând mă trage mama de urechi, oricând mai îmi dă câte o palmă, oricât de mare aș fi, pentru că până la urmă e mama mea, și orice aș face, tot mă iubește. Mereu am avut bază în ea, oricând m-a ajutat cu orice problemă.

– Spui că tatălui tău nu îi spui chiar toate notele, așa…

– R: Nu. Nu.

– Îl mai protejezi.

– R: Da, da. (Râde.)

– Dar mama ta le știe?

– R: Pe unele. Unele, la unele materii, da.

– Părți negative ale depărtării de tatăl tău?

– R: Părți negative sunt. Sunt destul de multe. Pentru că, v-am spus, unele chestii pe care mama mi le explică într-un fel, tata mi le poate explica altfel, din perspectiva lui, de bărbat. Pe lângă faptul că a plecat de lângă mine de când eram mic și nu știu cum e să ai un tată, și crescându-mă doar mama… oarecum, când aud de el, așa, mă întristez. Mă simt trist. Dar în rest e foarte bine, sunt foarte fericit cu mama, cu… cu tata, și mă simt foarte-foarte-foarte bine.

– Mai spune-mi o dată, te rog, când a fost ultima dată?

– R: Acum doi ani.

– Poți să îmi spui ce ai făcut la ultimul Crăciun? De pe douăzeci și patru până pe douăzeci și cinci. Faceți brad?

– R: Da, facem brad, eu cu mama facem brad.

– Cumpărați brad sau e artificial?

– R: Artificial. Plus că avem și brazi destui în grădină.

– Îi împodobiți și pe aceia?

– R: Nu. Doar pe cel din casă.

– Îl împodobești tu, sau mama ta?

– R: Amândoi. Eu, cu mama, și cu, cu iubita mea.

– Emoționant. Deci împodobiți bradul, pe urmă cum faceți? Puneți cadourile sub brad, sau le scoateți direct…

– R: Ei, le scoatem direct, de unde le ascundem, și ni le oferim. Pe urmă stăm la masă, vorbim, ne culcăm, ne trezim a doua zi. (Râde.)

– Îl sunați pe tatăl tău?

– R: Da. Mereu, de Crăciun, de Revelion…

– De Revelion, bănuiesc că nu stai cu mama ta, te duci cu prietena…

– R: Da, de Revelion… Crăciunul e în familie, întotdeauna am fost cu unchii mei, cu mama, cu toții, acolo. Am fost în familie.

– Mi-a făcut plăcere, îți mulțumesc mult.