1. Identificare.

1.1. 54

1.2. M

1.3. România

1.4. 11 ani

1.5. Număr de copii: 2 copii, 10 ani și 19 ani

 

2. Viața în România și motivul plecării.

– Cum era viața dvs în România, înainte de plecare?

* Aveați un loc de muncă? Cum era?

– R: Am avut o viață normală, am lucrat la o firmă mare din oraș se numește „Romcarbon”, dar era un vis mai vechi al meu, am făcut o facultate de geografie-turism și am vrut să cunosc Europa. Și am găsit o firmă în Sibiu pe nume „Atlassib” și care mi-a oferit această posibilitate. Eram mulțumit de locul de muncă pe care îl aveam. Lucram ca electrician, era meseria cu care am terminat liceul de specialitate; am lucrat douăzeci și patru de ani în cadrul respectivei societăți.

* Cum vă ajungeați cu banii?

– R: Aveam strictul necesar, dar nu ne permiteam mai mult. Nu erau lipsuri, decât că toate trebuiau calculate. Venitul a fost mult mai mare după ce m-am dus la „Atlassib”. La „Atlassib” am lucrat mai întâi ca agent de turism și apoi pe o funcție de conducere.

* Cum era atmosfera în familie?

– R: Normală. Fata avea opt ani când am plecat.(Râde.) Îmi aduc aminte când am plecat. A rămas plângând, supărată. M-a condus până la taxi. Am luat-o în brațe, am îmbrățișat-o, i-am spus că îi aduc ceva frumos, și a înțeles pentru moment. Dar tot supărată a fost, așa, o perioadă, dar vorbeam zilnic telefonic cu ei, ca să mai aline din dor, din lipsa mea de acasă.

– Unde locuiesc acum copiii? Cu cine?

– R: Cu toată familia, după unsprezece ani.

– Înainte să plecați, cine se ocupa mai mult de copii?

– R: Amândoi ne ocupam, pentru că având amândoi serviciu, ne ocupam împreună. De creșterea lor…

– Vă jucați cu copiii?

– R: Da, cu fetița. Ne jucam, o scoteam la plimbare, în parc să se joace, o duceam la grădiniță, o aduceam de la grădiniță, că aveam un program de la 7 la 15, ceea ce însemna că puteam să o duc să o și iau. Deci eram apropiați.

– Cum vă înțelegeați cu vecinii, înainte de plecare?

– R: Cu vecinii m-am înțeles bine. Stau la bloc. Și înainte de plecare și după aceea au rămas aceleași relații. Nu m-am certat cu nimeni, nu am avut discuții.

– Cu autoritățile?

– R: Nu am avut probleme, nu am avut niciun fel de conflicte. Nici amenzi de circulație nu am luat.

– Cum se înțelegea fetița cu copiii din bloc, dimprejur? Dar cu vecinii?

– R: Nu prea erau copii, așa… Am dus-o de mică la grădiniță, deci când am plecat era clasa a doua și mergea la școală. Școala era foarte aproape. Era dedicată studiului. Citea. Citea de mică. Așa își ocupa timpul.

– Cum se înțelegea la școală cu învățătoarea?

– R: Se înțelegea bine.

– Deci v-ați hotărât să plecați din România din pasiune.

– R: Da, din pasiune dar și din dorința de a câștiga un ban în plus, de ce nu?

– Ați mai fost la muncă și în alte țări?

– R: Am lucrat în Belgia, Grecia, și Italia.

– Când v-ați hotărât să plecați, v-ați propus o perioadă anume?

– R: Nu, nu mi-am propus. Prima plecare mi s-a părut cea mai grea. Nu mai plecasem. Plecasem în Ungaria, Turcia, ca turist. Dar ca să lucrez în afară nu plecasem niciodată.

– Ce vă așteptați să găsiți acolo?

– R: Mă așteptam să lucrez într-un birou, în care cineva de lângă tine să te ajute când ai nevoie, dar… până la urmă a fost bine că m-am adaptat mai repede la necesitățile de acolo. Așteptările nu au fost împlinite…

– Ce vă așteptați să găsiți acolo?

– R: Mă așteptam să lucrez într-un birou, în care cineva de lângă tine să te ajute când ai nevoie, dar… până la urmă a fost bine că m-am adaptat mai repede la necesitățile de acolo. Așteptările nu au fost împlinite… Mi-a fost mai greu. Până te adaptezi… am plecat în Spania, la Madrid. Numai faptul să te adaptezi la circulația care era acolo. Având mașină în primire, trebuia să pleci, să circuli… Pentru că ăsta era interesul firmei, să capteze cât mai mulți clienți pentru serviciile pe care le oferea. Nu circulasem niciodată pe o autostradă. Și era traficul mult mai aglomerat. Mult mai intens. De exemplu, Madridul are trei inele de circulație.

– Ce vă amintiți din prima zi de după sosirea în Spania?

– R: La Madrid am ajuns după amiază spre seară. Aveam acolo un punct de cazare al firmei. Am mers acolo, m-am cazat acolo, și după aceea am luat în primire activitatea pe care urma să o desfășor. Am mâncat ce am mai avut la mine, niște sandwhich-uri. Ziua următoare am ajuns în locația respectivă și nu mă întreba nimeni nimic. (Râde.) Eram la un birou, am stat. Erau acolo și cunoscători de limba română, și de limba spaniolă. Nu știam limba spaniolă, știam engleză. Am mai citit ceva, am vorbit la telefon, vă dați seama, era impactul acela al plecării. După care, în ziua următoare eu întreb „mă dar au de ce am venit aici? ce fac?” „aaa, stai că mergem la Toledo”. Aveam acolo un punct de lucru. A venit un băiat, m-a dus la Toledo. El a condus. A venit, m-a luat din Madrid. Român. Urma să rămân să lucrez la Toledo. îmi luasem pentru cazare un apartament cu trei sau patru camere. Nou. Am pregătit ceva în apartament. Ne-am dus, am luat alimente și ne-am pregătit. Știu să gătesc. Nu aveam nici internet când am ajuns acolo. Mi-a explicat băiatul ăsta ce aveam de făcut, mi-a dat apartamentul în primire, mi-a dat mașina în primire, și a plecat acasă, la Madrid. Mă întreabă: „mă, te descurci?” „Mă descurc”, ce era să fac?

3. Adaptarea în țara gazdă.

– Când ați ajuns, unde ați locuit în Spania?

– R: Cum am spus, la punctul de cazare și apoi, la Toledo, în apartament.

– Cum vi s-au părut localnicii?

– R: Am interacționat cu localnici. Mi s-au părut destul de primitori; de exemplu nu știam anumite lucruri, unde să ajung. Și întrebam și chiar cu lux da amănunte îți explicau cum să ajungi. Și chiar unde am stat… apartamentul era de la o familie de spanioli, închiriat; veneau, că se apropiau sărbătorile, mă întrebau cum e cu familia în România, ce face, cum se simte

– Ați petrecut vreodată zile sau perioade de sărbători în Spania? Puteți să ne descrieți?

– R: Este cel mai rău, să știți. Crăciunul l-am petrecut în Spania. Ceva anost. La ei, sărbătoarea Crăciunului nu-i ca la noi. Nu e atâta bucurie, nu e atâta zarvă, nu e atâta tradiție. Deci practic orașu-i gol, liniștit, nu miroase a sarmale, a cozonac, (râde). Am fost foarte dezamăgit. Eram în Toledo.

– A venit seara și ce ați făcut?

– R: Am plecat la Madrid. Ca să mă întâlnesc cu colegii care lucrau la Madrid sau în zonele limitrofe, acolo am avut o masă festivă. În locația de cazare. A u organizat colegii, cu mâncare, cu totul, a fost ok, dar v-am zis, n-am simțit sărbătoarea Crăciunului. După aceea a venit Anul Nou. Anul Nou, la fel. Nu erau semne că vine Anul Nou. Nu simțeai bucuria…

– Nu erau lumini, așa, în oraș?

R: Erau lumini, că ei pun lumini de la sfârșitul lui noiembrie, dar nu sunt atâtea tradiții și atâtea manifestări ca la noi, de prietenie, cum să zic? Și Revelionul l-am petrecut la Madrid (cred că vrea să spună Toledo)  cu un echipaj de șoferi. Erau vreo patru șoferi. Au venit la Toledo și am făcut împreună Revelionul, în apartament. Ne-am simțit foarte bine. Ne-am cumpărat… atunci am cumpărat eu că ei, săracii, au venit seara. Și am făcut eu toate pregătirile. Era normal.

– Ce muzică ați ascultat?

– R: Am ascultat muzică românească. Un șofer avea laptopul la el, și am ascultat muzică românească.

– Ați dansat?

– R: Nu am dansat. Erau niște băieți foarte liniștiți, nu s-a exagerat nici cu consumul de alcool. Am avut discuții așa, despre locul de muncă, despre familii, fiecare de unde provenea. S-au simțit foarte bine cum i-am primit, mi-au și mulțumit, a doua zi am mers și la plimbare împreună. Au plecat pe data de doi.

– Cât de greu a fost să vă găsiți loc de muncă?

– R: Am avut contract din țară. Mergeam prin localități unde aveam contact cu oamenii care erau plecați de acasă ca să câștige un ban. Și noi aveam serviciile astea de transport persoane și transfer de bani. Mă întâlneam cu ei de obicei seara, când ieșeau la baruri. Toți erau foarte amabili, discutam, și eu la prezentam serviciile oferite de firmă. Tot felul de oameni, care au plecat să câștige bani. Nu s-au dus turiști.

– Cum vi s-au părut?

– R: Erau triști, în primul rând pentru că plecau de acasă, plecau de lângă familiile lor, aveau copii acasă, aveau părinți, probleme… Dar aveau satisfacția asta, că ei câștigau un ban mai mult ceea ce la permitea pentru moment să aibă ce le trebuie. Și în general am întâlnit mai mult femei care erau plecate, pentru că și găseau mai ușor de muncă. Și majoritatea plecau de acasă pentru că nu aveau sursa financiară. Le întrebam „de ce ai plecat?” și toate spuneau „soțul nu are serviciu, soțul mi bea, soțul mai face, soțul mai drege”. Zic „mă, dar la toată lumea se întâmplă lucrul ăsta?”

– Au fost situații în care a fost mai rău decât vă așteptați? Ceva ce nu v-a plăcut în țara aceea.

– R: Nu știu, nu pot să zic că nu mi-a plăcut. Faptul că eram plecat de acasă s-s simțit în fiecare zi. Seara acasă, erai singur, într-un apartament, că… fiind obișnuit cu viața de familie.

– Nu v-ați făcut prieteni acolo? Localnici?

– R: Dintre localnici, nu. Dintre români. Erau mulți români, aveam contacte zilnice, mă întâlneam mai mult cu ei pentru că era și interesul de serviciu. Ne mai întâlneam așa, dar nu tot timpul, pentru că și ei aveau un program de lucru, trebuiau să se odihnească pentru a doua zi… Ce m-a șocat, ca să spun așa… M-am dus să beau o cafea. Am intrat în bar, am vrut să mă retrag, pentru că era mare mizerie. Zic „mă, ăștia fac curat acum, ce se întâmplă?”. Și am întrebat. „Ce e?” ”Nu, ăsta e un obicei al spaniolilor, ca în barul lor să fie cât mai multe mucuri de țigară, ambalaje aruncate, că asta înseamnă că localul respectiv are clienți.” Asta m-a dat peste cap. Și am băut o cafea acolo, dar parcă am rămas așa… mai bine acasă… Am fost la Madrid, la stadionul Real Madrid. Acolo m-am simțit extraterestru, așa cum zic ei. Parcă simțeai că ești în altă lume.

– Și ce alte locuri ați mai vizitat?

– R: Toledo, un oraș foarte frumos, un oraș istoric. Erau foarte multe magazine de prezentare și desfacere săbii. Nu puteam să mă duc seara să mă culc. Plecam pe jos și vizitam tot orașul. Îmi trecea timpul. Atunci, în decembrie, când am fost, a nins pentru prima oară în zonă. Ziceau oamenii. Nu le venea să creadă. Au văzut un strat de zăpadă, cât de cât, nu foarte mare.

– În țara în care locuiți acum, ce vă place? În România.

– R: În primul rând cel mai mult îmi place familia, îmi plac locurile unde m-am născut, unde trăiesc, și oamenii. La oameni îmi place în primul rând că îi aud vorbind limba română, că poți să îi saluți, vorbind aceeași limbă, poți să te înțelegi mai ușor cu ei. Foarte importantă e comunicarea. Cel mai important e să poți să comunici. Deschis, liber.

4. Relația cu familia (copilul mai ales) și rolul în familie înainte de plecare.

– Cine avea grijă de copilul dumneavoastră?

– R: Al doilea copil s-a născut în 2007, deci a rămas soția cu el acasă până la doi ani, și i-a prins bine și fetei. După doi ani l-am dat la cămin-creșă, și aveam pe cineva care îl ducea, îl aducea, sau rămânea cu el când era închis. Era o persoană din familie, o verișoară de a mea. Primară. Și băiatul chiar se obișnuise cu ea. Se împăcau super-bine, pentru că îl scotea la plimbare, îi făcea mofturile.

– Deci erați mulțumit de felul în care erau îngrijiți copiii dv?

– R: Da, pentru că avea cine să se ocupe, băiatul fiind și mai activ, nu îi plăcea să stea degeaba. Să se joace.

– Cât timp ați fost plecat, ați avut senzația că le merge bine copiilor?

– R: Material, într-adevăr, nu le-a mers rău, că nu avea cum, dar îmi duceau lipsa. și băiatul mai ales, fiind și mai mic, vorbeam cu el și de zece ori pe zi. La telefon. Nu foloseam alte mijloace, că nu aveam timp. Erau și alte mijloace dar nu le puteam folosi.

– Cât stăteați acolo trimiteați bani, sau când veneați, veneați cu bani.

– R: Banii îmi intrau aici. Și lei și euro îmi intrau în cont. Aveam acces toți la ei.

– Și de cheltuielile de aici, se ocupa soția?

– R: Da. Deja eu nu mai știam ce înseamnă întreținere, etc.

– Și erați mulțumit de felul în care erau administrați banii?

– R: Mulțumit  pentru o perioadă. De aia m-am și retras, băiatul crescând, simțea nevoia să stau cât mai mult cu el. Să comunicăm. Chiar mi-a zis: de ce nu îți găsești tu un serviciu în țară? Ca tații tuturor colegilor mei. Aici sunt operator de lumini.

– Aveți și alt job?

– R: Pentru moment nu am alt job, pentru că mă ocup de familie.

– Când veneați, dincolo de prezența dvs., îi bucurați și cu ceva cadouri?

– R: Sigur, „era bucuria regăsirii, revenirii, și… Fetei, la prima întoarcere, i-am adus o păpușă cât ea. Fata, crescând, a avut alte priorități, dar băiatul, tot timpul, îi căutam și eu, îl întrebam și pe el… Ultima dată i-am adus o dronă. Puteam să trimit tot timpul. Firma se ocupa și cu transport de colete. În general i le aduceam eu, când veneam, să simtă el bucuria aia. De sărbători dacă eram acolo, atunci trimiteam câte ceva. În general, erau jucării. Fata, când a crescut, încercam să o iau, să mergem în oraș, să-și cumpere ce-i place.

– Și pentru celelalte rude? Părinți, socrii, verișori…

– R: Lucruri din astea simple. O sticlă de whisky, o cutie de bomboane cu ciocolată, lucruri din astea care nu sunt la noi. Ca să le facă plăcere.

– Când plecați, plecați tot așa… cu un pachet? ceva?

– R: În general când plecam luam o bucată de brânză, un kilogram-două cârnați de Pleșcoi. Acolo găseai alimente ca și aici.

– Sunt magazine românești?

– R: Da. Aveau orice. Ape minerale din România. Sucuri din România. Pufuleți din România. Smântână din România. Zacuscă. Au depozite cu produse românești.

5. Mijloace de comunicare prin Internet.

* Tehnic.

– Spuneți că comunicați cu cei de acasă telefonic.

– R: Telefonic. Mai puțin vizual, că nu îmi permitea timpul. Acolo eram ocupat de dimineață până seara.

– Scriați?

– R: Prin mail, nu prin poștă. Dar, mai mult direct prin telefon, parcă e altfel, îl simți lângă tine. Dacă aș fi avut timp, aș fi încercat și celelalte. Aveam internet, nu prea aveai voie să îl folosești în interes personal. Spuneau că distragi… Dar faptul că dacă nu aveai cu cine discuta… Conexiunea de ieșire era blocată. (Râde.)

– De obicei sunați dumneavoastră? Sau cei de acasă?

– R: Sunam și eu, sunau și ei. Băiatul, de la doi ani, mă suna și de zece ori pe zi. „Taiti,  ce faci? tati, ai mâncat? ce ai mâncat?”

– Vă mulțumea convorbirea telefonică?

(Dă din cap, aprobator.)

– A fost vreodată când ați vorbit pe Skype, sau…?

– R: Nu, nu a fost. Nu am putut.

– Vă trimiteați poze?

– R: Poze aveam la mine, cu ei.

– Dar, evident, știți să folosiți computerul și internetul. Când ați învățat?

– R: Chiar acolo am învățat. De la colegi. Discutam. Era o curiozitate, mai ales când a apărut Skype-ul și…

– Au fost situații în care ați fi avut nevoie să luați legătura cu cei de acasă și nu ați putut?

– R: Nu, nu au fost.

*Conținut

– Cât de des vorbiți? La ce interval?

– R: Și de zece ori pe zi. Aveam o comunicare continuă cu familia, nu vorbeam doar la evenimente speciale, sau când erau știri urgente.

– În afară de „ce faci? ce ai mâncat?” despre ce vorbeați cu familia?

– R: Despre ce probleme apăreau: un copil răcea, sau uite, am făcut așa, sau „trebuie să iau ceva de îmbrăcat, ce părere ai?” sau dacă vrea să își ia ceva în casă: „ce zici? ar fi bine?” Ne sfătuiam. Aș vrea să schimb nu știu ce în camera aia… „Da, domnule, mergi, vezi, cât costă, cum este…”

– Se poate spune că aveați activități comune?

– R: Da. Țineam legătura, tot timpul. Știam exact ce se întâmplă, ei știau ce fac eu…

– Fetița era la școală…

– R: Da, când am plecat eu era la școală.

– Când veneați în țară, mai vorbeați cu învățătoarea, cu profesorii?

– R: Nu. Soția mergea la școală tot timpul. La băiat am fost la o ședință, că m-am nimerit acasă.

6. Cum a evoluat relația cu familia după plecare (etape importante/momente semnificative)

– Se întâmpla să vreți să spuneți ceva numai soției dumneavoastră, despre care nu trebuia să afle copiii?

– R: Da, și nu fost numai o dată când vorbeam numai noi. Puteam comunica, nu vorbea când era acasă, vorbea când ieșea de la serviciu, și îmi spunea, uite așa, uite așa… Putea vorbi de pe stradă, din Buzău.

– Și copiii, de la ce vârste au avut telefonul lor, ca să poată să vă sune?

– R: Cel mic, cred că de la vreo doi-trei ani a avut. A fost o fire foarte vorbăreață, și este o fire vorbăreață. Tot timpul găsește subiecte de discuție. În momentul în care am plecat de acasă, acasă era telefon fix. Până am luat mobile… Băiatul suna din casă. Și eu îi sunam.

– Și aveați și convorbiri pe speaker?

– R: Da. Cu familia, sau dacă era cineva în vizită la noi. Se întâmpla de multe ori, când îi sunam, „uite e și cumnată-mea”, adică soră-mea, sau din familia ei cineva, colegi de serviciu, vorbeam deschis.

– Și cu ceilalți, din familia extinsă?

– R: Vorbeam și cu maică-mea tot timpul, și pe socri îi sunam, mai am niște unchi care nu au copii și tot așa, comunica și cu ei, săptămânal… În general, cu toți am ținut legătura.

– Vi se pare că o duceți mai bine datorită perioadei în care ați lucrat în străinătate:

– R: Da. Nivelul de viață a crescut. Înainte era ok, dar normal. Diferența e că îți permiți mai mult. Poți să mergi într-un concediu, liniștit, unde vrei, poți să mergi într-o excursie, să te plimbi. Fata și-a cumpărat toate cărțile pe care și le-a dorit. Beletristică. Citește foarte mult. Și de astea de medicină, în ultima perioadă. Și-a luat ca să poată să se pregătească. A avut o acțiune, BOR, tineretul ortodox, la Iași. Și a fost și ea acolo. Patru zile. Acuma, unu – patru septembrie. A avut o zi de conferință, în care a venit, și a venit și cu cărți de medicină. „Tati, să mă aștepți, vin la unu.” „De ce mă?” „Păi am bagaje grele.” „Ce ai mă?” „Am luat cărți.” (Râde.) Am dat-o la un cămin din acesta particular, ca să poată să învețe.

7. Cum a evoluat relația cu mediul din țara gazdă?

– Știați spaniolă?

– R: Nu, nu știam. Am prins acolo câte ceva.

– V-a schimbat în vreun fel experiența asta, a migrației?

– R: Nu mult; foarte mult. Dacă atunci când am plecat… nu știam ce se întâmplă, nu știam… acuma sunt pregătit pentru orice. Să lucrez orice, să merg oriunde, fără teama de a nu reuși.

– Aveți mai mare încredere în dumneavoastră.

– R: Mai mare încredere… știi cum să abordezi toate genurile de probleme care pot apare în viață sau la un loc de muncă. În activitatea asta am avut de a face cu autoritățile, ministerele, vămile. Te formezi, te schimbi. Exact. Prinzi mai multă încredere în tine. Când apar probleme la care nu te aștepți, ieși mai ușor din ele. A fost o experiență pe care am acumulat-o și nu îmi pare rău. M-a schimbat, m-a ajutat. Sunt alt om, față de acum unsprezece ani. Relația cu familia nu s-a schimbat. Am avut o relație normală. În relația cu activitățile astea… pot să spun că s-a schimbat ceva. Altfel abordezi, știi să vorbești, știi să obții ceea ce îți dorești.

– Dar cu ghișeiștii  din România?

 R: Am observat o diferență între ce e aici și ce e acolo. Acolo te duci, te servește repede, te întreabă ce vrei, nu știi, te ajută și îți rezolvă. Asta e singura diferență între ai noștri și ai lor. Dar am observat și aici parcă ceva schimbări. Dumneavoastră nu le vedeți fiindcă sunteți aici, zi de zi. Dar vezi totuși o deschidere. Că nu e atât cât ar trebui, dar este.

– Aveți prieteni în străinătate, cu care ați păstrat legătura?

– R: Da, am prieteni, prieteni cu care am avut de a face, cu care am lucrat.

 Români?

– R: Români.

– Dacă ar fi să vă întoarceți în timp ați mai pleca?

– R: Da. Pentru că am văzut obiceiuri, oameni. Am văzut Europa, și pot să apreciez ce am eu.

8. Proiecte

– Dacă ați avea toate condițiile materiale, v-ați muta cu toată familia, copii, soție, în altă țară?

– R: Nu. Niciodată. Pentru că, în primul rând, copiilor le lipsește țara unde s-au născut. Am văzut copii acolo care s-au adaptat mai greu și, totuși, sunt izolați. Tot stranieri sunt. Cât ar fi ei… tot se vede… Chiar dacă sunt născuți acolo, din părinți români. Eu n-am sfătuit pe nimeni să plece, n-aș sfătui pe nimeni să plece, sau să se stabilească acolo. Ești străin. Lumea e civilizată, dar tot străin ești. Nu ești acasă.

– Soția ce lucrează?

– R: Asistentă medicală la maternitatea din oraș. Găseam de lucru acolo pentru ea. Dar să știți că nu e… asta înseamnă chirie, întreținere… Lumea doar trăiește, nu mai acumulează. De când s-a declanșat criza, pentru că locurile de muncă s-au restrâns… Acum, doar femeile mai găsesc, să îngrijească bătrâni. Și menajere. Pentru asta suntem căutați. (Schițează un zâmbet.)

– Vă doriți să mai plecați?

– R: Nu. N-aș vrea să mai lucrez în afară. Mai ales că am copilul de zece ani și dorește să fim cu toții. A, că ne vom duce în concediu, sau în plimbare, da.