1. Identificare.

1. 1. Vârsta. Șaptesprezece ani.

1. 2. Sex. M.

1. 3. Care părinte este plecat? Amândoi.

1. 4.  De când a plecat. Tatăl a plecat de trei ani, mama în urmă cu doi ani.

1. 5. Țara în care este plecat părintele. Spania. (Madrid.)

1. 6. Cu cine locuiește acum. Cu bunica (mama mamei.)

 

2. Cum era înainte de plecarea părinților.

– Tatăl tău a plecat acum trei ani.

– R: Da.

– Înainte de asta vă vedeați zi de zi.

– R: Da.

– O viață normală. Cu cine ții legătura mai mult?

– R: Cu mama.

– Poți să îmi spui de ce?

– R: Nu știu, pe ea o sun mai repede. Tata mai este la muncă, nu prea poate să răspundă și, na… pot să vorbesc cu amândoi, dar nu știu, cu mama vorbesc mai mult, ca să spun așa.

– Ce îți plăcea să faci mai mult? Cu tatăl tău, cu mama ta, înainte să plece.

– R: Nu am făcut nimic special. Ieșeam la cumpărături sau chestii… În rest, nu…

– Vă jucați?

– R: Când eram mai mic, da.

– Cu cine mai mult?

– R: Cu tata, când eram mai mic cu tata mă jucam mai mult. Mama, mai puțin.

– Dacă aveai nevoie să fii ajutat la lecții, cine te ajuta mai mult?

– R: Mama.

– Când erai foarte mic și nu te puteai duce la grădiniță, la școală, cine te ducea?

– R: Mama.

– Cu învățătoarea, dirigintele, cine ținea legătura?

– R: Tot mama.

 

3. După plecare.

– Poți să îmi descrii prima zi de după plecarea tatălui?

– R: E o chestie foarte amuzantă, a plecat prima dată cu unchiul meu și îi expirase buletinul și știu că s-a întors înapoi. (Râde.) S-a întors, și-a schimbat buletinul și a plecat. Dar în mod special, nu… vă dați seama, o apăsare pe suflet, că na, pleacă, și nu îl mai vedeam. La momentul respectiv nu am realizat că na… Dar după câteva săptămâni se simțea că a plecat.

– Deci a trebuit să treacă un timp…

– R: Da, să îi simți lipsa. Știam că pleacă și nu îl mai văd. După o săptămână, două, am simțit că nu mai e acolo și… În timp m-am obișnuit, dar…

– Atunci, prima zi de după plecarea mamei? Cum a fost?

– R: La fel. Pentru că deja mă obișnuisem cu plecarea tatălui (râdem amândoi) și știam ce o să se întâmple, că nu o să o mai văd, și că… Da, noroc acum cu tehnologia, că putem vorbi mereu. În afară de văzut, care și asta se poate întâmpla prin web și alea-alea, na… Fizic nu sunt acolo, dar mintal și spiritual tot sunt.

– Ai înțeles de ce au plecat?

– R: Da. Cum câștigă acolo, nu pot să câștige aici. Pentru a mă ajuta pe mine să duc o viață cât mai decentă.

– Poți detalia ce simți în legătură cu asta?

– R: (Se gândește puțin.) Le mulțumesc într-un fel pentru treaba asta, pentru că doar pe mine mă ajută, și știu că doar pentru mine fac totul și se chinuie acolo. Într-un fel doresc să îi am și aproape, dar într-un fel îi înțeleg și de ce au plecat, pentru că, v-am spus, trebuie să… Un părinte trebuie să aibă grijă de copilul lui, să îi ofere tot ce poate el mai bun.

– Cine are grijă de tine?

– R: Mama mamei.

– Te înțelegi bine cu dumneaei?

– R: Da.

– Există și puncte de divergență?

– R: Ei, normal.

– Datorită vârstei?

– R: Da. Datorită vârstei. Ea are un punct de vedere, eu am un alt punct de vedere, nu cred că toată lumea are același punct de vedere.

– Există motive anume? Că dai muzica tare…

– R: Nu. Sunt chestii minore, „mănâncă”, „nu vreau, nu mi-e foame”, „dar de ce nu mănânci?” sau „îmbracă-te cu aia”, „nu te îmbrăca cu aia” și tot așa.

– Ai și alte rude în Buzău?

– R: Da. Două mătuși, mă rog, cu familiile lor.

– Cum vă înțelegeți?

– R: Cu sora mamei, foarte bine, e ca a doua mamă pentru mine, dar cu cealaltă, mai puțin. E din partea tatălui și… nu știu, de mic nu am relaționat așa, foarte mult, cu ei.

– În acești doi ani, când ai rămas cu bunica, a trebuit să mergi la doctor, să te internezi?

– R: Răceală simplă sau… cam atât.

– Nu te-a durut măseaua?

– R: Mi-a căzut. Mi-am scos o măsea.

– Și ai fost singur la stomatolog?

– R: Nu, a fost mătușa cu mine. Prima dată, că după aia… De fapt a fost singura dată când trebuia să semneze ceva, după nu a stat cu mine, a plecat. „Te descurci tu.” „Mulțumesc.” (Râde.)

– Prietenii, colegii tăi, au și ei părinți care sunt plecați din țară?

– R: Da. Și, majoritatea, în Spania și Italia.

– Te simți mai apropiat de aceștia, aveți mai multe în comun?

– R: Nu neapărat, nu. Nu prea vorbim despre părinți, în general. (Râde.)

– Dar despre ce?

– R: Altceva, orice altceva, despre ce vedem pe stradă…

– Ceilalți colegi știu că ți-s părinții plecați, da?

– R: Da.

– Ce spun despre asta?

– R: Nu.

– Nu te invidiază?

– R: Nu, nici nu spun „mamă, ai părinții plecați în Spania, trebuie să ai o grămadă de bani, că, mamă, câștigă acolo”, nici nu spun „vai, dar părinții tăi sunt plecați în Spania, te doare”.

– Relații normale.

– R: Normale, da.

– Mama ta ce muncea aici?

– R: A fost croitoreasă la spital și s-a pensionat pe caz de boală. În urma unui accident vascular…

– Of.

– R: Are o boală autoimună, dar se ține bine; pastile; nu se simte rău, acum se simte bine, doar că nu are voie să muncească. S-a dus acolo cu tata doar să stea cu el. Să îl ajute să facă de mâncare, dimineața, când pleacă la muncă, să îi gătească.

– E un caz cu totul special. Nu muncește acolo, locuiește cu tatăl tău. Și tatăl tău ce muncea aici?

– R: Tot așa, prima dată a fost la Gârlași ca electrician, la spital, iar după aceea a lucrat în construcții. Și acolo, la fel, tot în construcții.

– Mama ta era croitoreasă la spital?

– R: Da.

– Ce croia la spital?

– R: Se mai rupea un cearceaf, o față de pernă…

– De când au plecat ai mai multe haine, simți că această plecare are efecte?

– R: Da, într-un fel sau altul, adică nu pot să spun că mamă, mi-am luat cine știe ce de când au plecat ei, dar nici nu pot să spun că nu mi-am luat nimic.

– Este ceva ce îți dorești foarte mult și speri să obții cu banii pe care îi vor aduce părinții tăi în țară?

– R: O să fac optsprezece ani și vreau școala de șoferi!

– Și mașină!

– R: Evident. Da, am vorbit cu ei despre asta, și au spus că sigur, de fapt am vorbit cu mama, care a spus că o să vorbească cu tata (râde) și a zis că se așteaptă și tata la una ca asta.

 

4. Mijloace de comunicare prin Internet.

*Tehnic.

– Ai acces la internet acasă, da?

– R: Da.

– Pe smartphone, pe tabletă?

– R: Telefon și laptop.

– Abonamentul cine îl plătește?

– R: (Râde.) Bunica.

– Înainte de a pleca părinții tăi, aveai?

– R: Da.

– Cam de când?

– R: De la unsprezece, doisprezece ani.

– Computerul a fost cumpărat cu o ocazie anume?

– R: Cred că a fost de Crăciun. (Râde.)

– A fost un cadou.

– R: A venit Moșul.

– S-a întâmplat vreodată să scrii scrisori de mână?

– R: Pentru părinți?

– În general. Și pe urmă te întreb dacă ai scris și pentru părinți.

– R: Poate că atunci când eram eu la generală, știu că o dată, da, pentru o fată. Dar pentru părinți, nu.

– Ce programe de comunicare prin internet folosești cu prietenii?

– R: Facebook, WhatsApp…

– Deci ai cont pe Facebook.

– R: Da.

– Părinții tăi au?

– R: Da.

– Și mama și tata?

– R: Da.

– Cum preferi să comunici cu ei?

– R: WhatsApp, că mie îmi place mai mult, scriu mai repede la telefon decât să vorbesc la telefon. Dar îi sun, că am nelimitat, adică nu am probleme, și îi sun.

– De obicei suni tu, sau sună ei?

– R: Sun eu. Și când ei vor să vorbească cu mine, îmi dau un bip și eu le închid și sun înapoi. (Râde.)

– Când și cum ai învățat să folosești internetul și computerul?

– R: L-au adus de Crăciun.

– Știai dinainte?

– R: Nu.

– Și cum ai învățat? Căutând muzică, căutând să te documentezi? Sau și, și?

– R: Și, și. Tata m-a învățat.

– Dumnealui știa dinainte.

– R: Da. Tata m-a învățat, să intru pe browsere, să caut muzică, să descarc fișiere, și după aceea, m-am învățat, cu timpul, singur.

– Ce altceva, în afară de comunicarea cu părinții și prietenii mai faci la computer?

– R: Mă joc, ascult muzică, când am o temă, sau ceva, caut.

– Ce aplicații folosești pentru comunicare?

– R: WhatsApp și Facebook.

– Au fost situații în care ai fi dorit să vorbești cu mama, cu dumnealor, și n-ai putut?

– R: Nu. Am vorbit tot timpul.

– Emailuri folosești? Pentru a comunica…

– R: Nu. (Râde.) Nu se mai poartă.

*Conținut.

– Zici că vorbiți zilnic?

– R: Da.

– Îți amintești prima comunicare pe care ai avut-o cu mama ta, după ce a plecat?

– R: De când a ajuns acolo sau?

– De când a ajuns acolo.

– R: Da, când a coborât din avion. (Râde.)

– Te-a sunat.

– R: Da.

– Și ți-a spus „am coborât din avion”.

– R: Da.

– Și tu ce i-ai spus?

– R: Bine și dacă s-a întâlnit cu tata, ca să știu că e bine și că o să ajungă acasă în regulă. (Râde.)

– Deci, cine sună de obicei?

– R: Mama.

– Se întâmplă să suni și tu?

– R: Da.

– În ce ocazii?

– R: Zilnic. Depinde cum se nimerește. Dacă eu vreau să vorbesc cu ei mai devreme, îi sun eu, dacă ei, mă sună ei.

– Despre ce vorbiți de obicei?

– R: Ce fac, cum e la școală, vreo problemă dacă am, sau au ei, vreo treabă, dacă vor să mă trimită până nu știu unde, sau eu să le spun lor că am nevoie de ceva…

– De exemplu, ei te sună și te întreabă unde ești, și tu ești acasă și ei spun du-te la mătușa ca să îi dai, sau să îți dea…

– R: Da.

– E o comunicare foarte eficientă.

– R: Da.

– Ultima dată, ce ați vorbit? Când a fost?

– R: Ieri. (Râde.) M-a întrebat ce fac, i-am spus că am ajuns acasă, am mâncat, am întrebat-o ce face ea, ea a spus că face curățenie, și atât. Ce am făcut la școală, „bine, n-am luat nicio notă.” Când am note, îi spun, dar… atât. „Bine. Spor la învățat.”

– Te întreabă ce ți-ai dori să îți trimită, să îți aducă?

– R: Nu.

– Dar atunci o rogi tu, să îți trimită sau să îți aducă ceva?

– R: Da, când am nevoie de ceva, îi spun. (Râde.)

– Când vorbești cu dumneaei, vorbești doar tu, sau mai este în cameră mătușa, bunica?

– R: Depinde de situație. În general vorbesc doar eu cu ea, că am camera mea și, mă rog, sun din cameră, dar dacă se nimeresc acolo bunica sau mătușa, nu am nicio problemă.

– Intervine și bunica?

– R: Da, ca să nu mai sune și ea.

– Sunt lucruri pe care simți că nu le poți discuta decât cu mama ta?

– R: Nu. Pot să le discut cu amândoi.

– Să reformulez: sunt lucruri pe care simți că nu le poți discuta decât cu părinții tăi?

– R: Nu.

– Ai simțit vreodată că anumite lucruri nu le poți discuta decât față în față, nu prin internet? Fie cu mama fie cu tata.

– R: Nu.

– Mama ta te întreabă ce ai vrea să îți aducă?

– R: Nu.

– Îi arăți ce ai făcut la școală?

– R: Da, îi spun.

– Se întâmplă să te certe? Să te mustre?

– R: Nu. Își spune punctul de vedere și mi-l spun și eu. (Râde.) Și se termină discuția.

– Cu profesorii, mama ta ține legătura de acolo?

– R: Nu.

 

5. Cum a evoluat relația cu părinții (etape importante/momente semnificative)

– Cât de des vine mama ta în țară?

– R: O dată la șase luni.

– Și tatăl tău?

– R: Depinde.

– Când a fost ultima dată mama ta în România?

– R: În vară.

– Și ce ați făcut? în primele două-trei zile…

– R: Am stat, am vorbit, mi-a povestit cum este pe acolo, i-am spus ce am mai făcut și eu; nimic special, adică doar am stat și am vorbit, atâta tot, adică nu am plecat undeva să ne plimbăm, sau…

– Sau să ieșiți în oraș, sau să desfaceți o sticlă de șampanie… Și când a fost ultima dată tatăl tău?

– R: La fel. Am vorbit, am povestit, atât.

– Înțeleg mai bine ce mi-ai spus la început: că datorită tehnologiilor de comunicare senzația de îndepărtare e diminuată.

– R: Da. Cum am spus: fizic, știu că nu sunt aici. Dar cu ajutorul comunicațiilor, ei știu ce fac eu tot timpul, iar eu, ce fac ei.

– Ai fost vreodată la ei?

– R: Nu. Pentru că nu am optsprezece ani. Trebuie să plec cu amândoi odată, și să mă întorc cu amândoi odată, pentru că nu am optsprezece ani. După ce fac optsprezece ani, am intenția asta.

– Ce știi despre locul, locuința în care stau? Din ce ți-au spus ei.

– R: Stau într-un apartament cu trei camere. Știu că mai au două camere, în care pot să aducă cu chirie. Bucătărie.

– Apartamentul e închiriat de dumnealor?

– R: Da.

– Și celelalte două camere le subînchiriază, să se ajute cu banii.

– R: Da.

– Un apartament într-un bloc.

– R: Da.

– Mai înalt? Mai mic?

– R: Asta nu știu. Stau la etajul trei. Deci cu patru etaje, sigur. (Râde.)

– Aici stați la casă, sau la bloc?

– R: La casă.

– Unde îți place mai mult să stai?

– R: La casă.

– Deci, mama ta are grijă de tatăl tău și tatăl tău lucrează în construcții. Despre ceea ce fac dumnealor, știi de la dumnealor?

– R: Da.

– Ți-ar plăcea să mergi acolo?

– R: Da.

– În vacanță, sau definitiv?

– R: În vacanță.

– De ce nu definitiv?

– R: Nu știu, nu vreau să îmi las viața de aici. Adică nu mi-aș lăsa-o. Poate când o să ajung acolo și o să văd că este mai bine… dar tot nu cred.

– Semeni foarte mult din acest punct de vedere cu feciorul meu, care spune „aici sunteți voi, aici sunt prietenii mei, nu plec!” Spune-mi, au plecat cu gândul că pleacă definitiv?

– R: Nu.

– Știi cumva când și-au propus să se întoarcă?

– R: Nu. Nu cred că și-au propus.

– Ce avantaje ale plecării dumnealor simți că există? Financiar, există?

– R: Da, puțin mai mari.

– Te simți mai independent, faptul că nu stau aici îți permite să mai întârzii, să…?

– R: Da, asta da, dar implică și o responsabilitate, că trebuie să le fac eu pe toate. Vreau o adeverință. Nu pot să o trimit, „mamă du-te și ia-o de la medic”, trebuie să mă duc eu, să întreb, sau să mă duc să îmi caut de îmbrăcat, dar la asta mă ajută mătușa mea, că lucrează în domeniu. (Râde.)

– Îți trimit ție, în mod special, bani? „Uite, ia zece euro, să ai de buzunar”.

– R: Nu. Trimite, spune „vezi că ăia sunt banii pentru tine.”

– Deci trimit bunicii, și bunica îți dă și ție niște bani, să ieși în oraș. Restul îi administrază dumneaei, pentru chirie, apă…

– R: Căldură…

– Cadouri, îți trimit?

– R: Mai pun din când în când câte un pachet, cu câte ceva. De exemplu, să vă spun exact, odată mi-a trimis un smart-touch, odată un MP3; câteodată pun. Dulciuri în general.

– Îți plac dulciurile?

– R: Da. (Râde.) Sunt bune, cele de acolo sunt bune, nu se compară niciodată cu astea de la noi.

– Depinde, și aici, unde mănânci. Te-aș întreba dacă există lucruri pe vrei să nu le spui mamei și tatălui? Note, că te-ai certat cu bunica, cu prietenii, și nu vrei să le spui, să nu îi stresezi.

– R: Da. Că mă cert cu bunica, dacă nu află de la mine, află de la ea. (Râde.) Da. Câteodată, câte o notă proastă. Nu simt nevoia să le spun lor că m-am certat cu un prieten, mă împac eu cu el după aceea. (Râde.)

– Îmi poți spune ceva despre dezavantajele plecării dumnealor? Dacă simți că există dezavantaje.

– R: Da, într-un fel. Nu îi mai simt fizic. Să stau cu ei, să vorbesc cu ei față-în-față; se simte o lipsă, cum am spus, dar… încerc să nu bag în seamă, cât mai mult posibil. (Râde.)

– În decembrie, de sărbători, au venit acasă?

– R: Nu de sărbători, au venit în ianuarie.

– Și ce ați făcut de Crăciun, tu și bunica ta? De pe douăzeci și patru, dimineața, până pe douăzeci și cinci, seara.

– R: Știu că pe douăzeci și patru am făcut bradul, ca toată lumea, avem artificial, era în magazie, după aceea, am stat cu prietena mea.

– La tine, la ea, ați ieșit?

– R: La mine. Pe douăzeci și cinci m-am trezit, știu că am mâncat cu bunica, dimineață, …dimineață! la unsprezece! ( Râde.) După aceea, am stat de vorbă cu ea. Ne-am uitat la televizor, am plecat la prietena mea, și după aceea am ieșit în oraș. Și, între timp, am vorbit și cu ai mei, da! La telefon.

– Mi-a făcut plăcere, mulțumesc.