1. Identificare

1. 1. Vârsta: 18 ani.

1. 2. Sex: M.

1. 3. Care părinte e plecat? Tata.

1. 4. Țara în care sunt plecați: În Spania.

1. 5. De când e plecat? Aproape optsprezece ani.

1. 6. Cu cine locuiești acum? Cu mama și bunica mea. Mama mamei.

 

2. Cum era înainte de plecarea părintelui.

– Practic, când a plecat tatăl tău, tu te născuseși…

– R: Da, mă născusem, eram micuț. Aveam câteva luni.

– În perioada aceasta, dacă a fost nevoie, când a fost nevoie, cine te ajuta la lecții?

– R: În mare parte mi-am făcut singur temele. Unde era o nelămurire, să zic așa, la matematică, mai târziu, în a șaptea, a opta, mă ajuta mama mea.

– Tatălui tău i-ai cerut vreodată sfatul, în legătură cu lecțiile?

– R: Nu, nu a fost nevoie.

 

3. După plecare.

– De ce a trebuit să plece?

– R: Pentru a lucra acolo, pentru că el nu a urmat în România niște studii superioare, gen facultate, ca să aibă un loc de muncă mai bine plătit, așa că a ales să se ducă în Spania.

– Ai un anume sentiment în legătură cu acest motiv al dumnealui, o anumită opinie?

– R: Este strict problema lui pentru că a plecat acolo, adică eu nu am fost afectat cu absolut nimic.

– Deci, grijă de tine are?

– R: Tata? ăăă… Mama. Da. Și tata financiar. Îmi trimite lunar.

– Te înțelegi bine cu mama ta?

– R: Da, super-bine și cu tata… verile mi le petrec în Spania, la el, în vacanță.

– Aveți și alte rude în oraș? Sau în împrejurimi?

– R: Da. Da. Rudele din partea mamei. Unchi, mătuși, veri.

– Cum vă înțelegeți?

– R: Ne înțelegem super-bine. Cu toată lumea.

– Ai avut, în acești ani, probleme mai grave de sănătate? A trebuit să te duci repede la doctor? Să te internezi?

– R: Nu, niciodată. Nu am fost niciodată în spital.

– Prietenii tăi, au și ei părinți plecați în străinătate?

– R: Da, am destui prieteni cu părinți plecați în afară.

– Te simți mai apropiat de aceștia, decât de cei care au părinții acasă?

– R: Nu neapărat, adică sunt la fel cu toți prietenii.

– Adică nu sunt discuții de genul „mama mea e în Italia” „mama mea e în Spania”, „în Italia e mai cald” „în Spania e mai bine”?

– R: A, nu. De obicei lucrurile astea nu prea le discutăm.

– Iar ceilalți, care au părinții aici, au o atitudine specială față de tine?

– R: Nu.

– Nici nu te invidiază, nici nu te compătimesc…

– R: Nu, e aceeași atitudine.

– Știi cumva ce muncea tatăl tău aici?

– R: În România, șofer pe mașină mai mică, iar în Spania, șofer de tir.

– Zici că te ajută cu bani.

– R: Da, da, da.

– Trimite bani mamei tale?

– R: Mi-i trimite mie, în contul bancar. Când eram minor, îi trimitea mamei, și mama mi-i dădea mie. Bani de buzunar, câteodată și pentru plățile facturilor.

– Cadouri îți trimite?

– R: Da. De ziua mea, de Crăciun trimite cadouri…

– Un exemplu?

– R: Păi… mi-a luat un laptop, pentru că am intrat la liceu, mi-a luat aparat foto, bliț la aparat foto, obiective la aparatul foto și… de-ale picturii. Pânze, șevalet, uleiuri, pensule, acrilice, mai multe… adică, exact ce mi-a trebuit.

– Este ceva ce îți dorești să ai, și speri să obții folosind banii de la tatăl tău?

– R: În primul rând, pentru că am optsprezece ani, școala de șoferi să o termin, și să iau carnetul. Fără să pic examenele. (Râde.)

– Mașină aveți?

– R: O să îmi cumpere tata mașină și, mai târziu, când o să am locul de muncă, o să îmi iau eu. Ca de obicei.

– Din câte mi-ai spus, vrei să faci Arte Frumoase; unde?

– R: O să am facultatea în București, la foto-video la UNARTE, și o să mai aleg niște opțiuni în afară, la alte facultăți, de renume.

– Și cum faci? Studiu la distanță?

– R: Păi în caz că nu intru în România o să intru la facultățile din afară. Și invers. O să aplic la mai multe variante.

– Unde ți-ar plăcea cel mai mult?

– R: La cea din Rotterdam – pe foto-video, pentru că este foarte bună facultatea.

– Cursurile sunt plătite? Ți le plătești tu?

– R: Da, pot fi și gratuite și cu plată, undeva la patru mii de euro pe an, cred… sau cinci mii.

 

4. Mijloace de comunicare prin Internet.

* Tehnic.

– Acasă ai internet?

– R: Normal. (Râde.)

– Pe computer, pe…

– R: Pe toate device-urile. Smartphone, telefon, laptop, laptop secundar…

– Laptop secundar? Adică al doilea laptop?

– R: Da, am două laptopuri. Pe unul îmi procesez poze, și pe altul mă mai joc, când am timp. Sau mai stă mama mea pe el. Da.

– Cine plătește abonamentul?

– R: Eu; pentru că eu consum internet.

– Adică din banii primiți de la tatăl tău…

– R: Da, păi e trei zeci de lei. (Râde.)

– E o responsabilitate, pe care ți-o asumi! De când ai computer? Primul computer.

– R: De la doisprezece ani; și internet de la treisprezece.

– Cine a cumpărat computerul?

– R: Tata.

– Cu o ocazie anume? Sau…

– R: Nu, l-a cumpărat pentru că eram în clasa a patra și eram destul de mare încât să am, probabil, calculator.

– Ai scris vreodată scrisori de mână?

– R: Da, când eram mai micuț, bunicilor din partea tatălui, care stau în alt oraș.

– Unde?

– R: Ialomița; și le trimiteam iarna scrisori sau felicitări pictate de mine.

– Tatălui tău i-ai trimis felicitări pictate de tine?

– R: În Spania, nu. Nu i-am trimis felicitări tatălui meu.

– Cu colegii, prietenii, folosești programe de comunicare prin internet?

– R: Desigur. Facebook și WhatsApp și telefonie mobilă.

– Deci ai cont pe Facebook.

– R: Da.

– Tatăl tău are?

– R: Da.

– Cum preferi să comunici cu dumnealui?

– R: Păi, când sunt plecat pe afară comunic la telefon, când sunt acasă vorbim prin apel video, pe Facebook.

– Cine sună de obicei?

– R: De obicei, el mă sună. Deseori.

– Te sună des?

– R: Da, de trei ori pe zi. Zilnic. Și când sunt plecat pe afară cu prietenii mă sună de zece ori pe zi. Când ies în oraș. Și când sunt la o petrecere de douăzeci de ori pe zi. Este foarte grijuliu și curios în același timp.

– Îți amintești cum ai învățat să folosești computerul?

– R: Da, țin minte că erau niște reviste care se găseau la tarabe și aveau instrucțiuni de folosire a windows-ului, a programelor, și, după aceea, am învățat singur să îl folosesc.

– Altceva, la computer, în afară de comunicare și de procesarea fotografiilor, ce mai faci?

– R: Mă uit la seriale, când sunt plictisit și vreau să mă relaxez, mai ascult muzică, și mai învăț metode de procesare a fotografiilor, mai avansate.

– Editezi, cumva, mici clipuri video?

– R: Nu. De partea video nu prea m-am ocupat pentru că nu prea duce performanțele laptopului cât să proceseze un Full HD. Rămân pe static. Fotografie. Și design.

– Au fost situații în care ai fi vrut să vorbești cu tatăl tău și nu ai putut?

– R: Când eram mai mic, vorbeam mai greu cu el, pentru că mai aveam dificultăți tehnice cu telefonul, și mai schimbam câte o cartelă și tot așa șivorbeam o dată pe săptămână cu el. Pentru că era și ocupat cu locul de muncă.

– Mail folosești? Pentru a coresponda cu dumnealui?

– R: Mail, nu.

* Conținut.

– Deci, vorbiți și de trei ori pe zi, și de zece ori pe noapte…

– R: Da.

– Îți amintești cumva prima comunicare cu dumnealui?

– R: Da. Când aveam patru sau cinci ani, știu că vorbea cu părinții mei (sic!) și vorbea mai mult cu părinții și știu că vorbeam și eu cu el acolo.

– Stai puțin, cum vorbea cu părinții tăi?

– R: Mama, bunica.

– Deci vorbea cu dumnealor….

– R: Și vorbeam și eu cu el.

– Cum te simțeai când vorbeai?

– R: Eram oarecum fericit, adică îl întrebam când urmează să vină în țară…

– Înțeleg că pentru tine e normal ca tatăl tău să fie departe. Intră în normalitate…

– R: Da.

– Se întâmplă să îl suni și tu?

– R: Da, îl mai sun câteodată, să îl întreb ce mai face, sau când nu mă mai sună el, îl sun eu pe el.

– Sunt anumite ocazii în care îl suni?

– R: Îl sun și de sărbători, și să îl mai întreb ce face.

– Ți-ai dori să vorbiți chiar și mai des?

– R: Mai des de trei ori pe zi nu prea. (Râde.) Devine stresant la un moment dat.

– Despre ce vorbești de obicei cu dumnealui?

– R: Păi mă întreabă dacă m-am trezit, dacă am mâncat, ce am mâncat, cât am mâncat, dacă e prea puțin, să mai mănânc și ce-am făcut la școală, lecții, tot, cu cine am ieșit afară, când am ieșit, când am intrat în casă, detalii de genul.

– Ultima dată ce ați vorbit?

– R: Ultima dată mi-a zis „noapte bună”. M-a sunat aseară.

– Și înainte să îți zică „noapte bună”?

– R: Păi bine, m-a întrebat ce am mâncat și dacă mi-am scris temele, dacă nu le-am scris, să le scriu și după aia să mă culc. Da.

– Te întreabă ce și-ai dori să îți trimită? Să îți aducă?

– R: Da, mă mai întreabă, deseori, și eu îi răspund neutru, adică îi zic „bă, nu-i nevoie, îmi iau de aici, din banii mei.”

– Nu îl rogi, niciodată, să îți trimită ceva? Ceva ce nu se găsește aici, sau se găsește aici și e mai scump decât în Spania?

– R: Bine, o chestie ar fi acum să îmi trimită niște fructe de mare, la iarnă, pentru că aici nu găsesc exact animăluțele pe care vreau eu să le mănânc. Și o să-i zic la iarnă să îmi trimită un colet, că am rămas așa, cu pofta, de astă-vară. Gustul acela. Al lor.

– Când vorbești cu tatăl tău, se întâmplă să fie și alte persoane în cameră?

– R: Da. Ori mama, ori bunica mea. Sau vărul meu, când îl mai ajut la lecții. Este clasa a șasea.

– Și dacă sunt mai multe persoane în cameră, deschizi speakerul, să aveți o conversație în comun?

– R: Nu. Vorbesc eu la ureche cu el.

– Sunt lucruri pe care simți că nu le poți discuta decât cu tatăl tău?

– R: Nu. Ce discut cu mama discut și cu tata.

– Anumite lucruri simți că nu le poți spune decât față în față?

– R: Nu. Nu s-a pus problema. Adică ce vorbesc la telefon pot vorbi și face-to-face și invers.

– Adică tehnologia a intrat atât de mult în viața ta încât nu mai e o interfață…

– R: Da.

– Îi arăți tatălui tău ce ai făcut la școală?

– R: Da, îi trimit deseori picturile mele, și fotografii.

– Și comentează într-un fel?

– R: Da, adică zice îmi place aia, îmi place aia…

– Te ceartă?

– R: Da, mă mai ceartă, când ajung prea târziu acasă, sau când nu îmi fac temele…. și bine, mă rog, când eram la el, în Spania, mă mai certa când nu mâncam toată mâncarea, pentru că el este mai grăsuț. E un gurmand, și gătea mult și avea obligația (sic!) față de mine ca să mănânc tot la fel de mult ca el. Și eu am șaizeci de kilograme, și el o sută și… Era oarecum imposibil și mă mai certa. Mă rog, când nu îmi plăcea ce gătea el mă punea pe mine să gătesc.

– Găteai? Te pricepi?

– R: Da. Ceream bani, „mă, dă-mi douăzeci de euro”, luam de ale mele, „gătesc eu, mănânci și tu, mâine gătești tu, mănânc și eu”.

– Și mânca ce găteai tu?

– R: Da, mânca, dar nu se sătura.

– De plăcut, îi plăcea?

– R: Îi plăcea, da. Eu găteam mai light, așa, el… mai hard, așa, mai cu grăsime, cu ceafă multă. (Râde.)

– Mai mioritic.

– R: Mai românesc.

– Și tu, mai mediteranean.

– R: Da, exact.

– Cine ține legătura cu școala?

– R: Mama.

– Tata?

– R: Tata, mai rar, cu diriginta, la telefon.

– O sună, sau dumneaei îl sună?

– R: Știu că de obicei el sună.

– Interesant. Chiar îți poartă de grijă.

– R: Da.

 

5. Cum a evoluat relația cu Tata (etape importante/momente semnificative)

– Cât de des vine tatăl tău în țară?

– R: Cam o dată la un an. Când are concediu, două săptămâni, trei săptămâni…

– Ultima dată când a fost?

– R: A venit în luna martie, anul acesta.

– Și ce ați făcut?

– R: Păi a venit să îl vadă pe tatăl lui, adică pe bunicul meu, pentru că el are niște probleme. Are o ciroză și, mă rog, niște hemoragii interne. Și, în fine, au discutat că… simțea că nu mai trăiește mult, bunicul meu, pentru că așa i-a zis doctorul de… i-a zis „mă, mai ai de trăit trei luni”; bine, și a mai trăit vreo trei ani de atunci, de la alea trei luni. Acum se simte mai rău și a venit tata să îl vadă, adică credea că moare și a venit să îl vadă pe ultimul drum, cum ar veni. Și, mă rog, a stat cu el, a văzut că trăiește bine, adică (râde într-un colț al gurii) n-a murit, trăiește și acum, e super-ok. În fine, i-a luat niște tuburi de oxigen și… a venit și la mine în vizită să stăm puțin de vorbă și după aceea a plecat înapoi, în Spania.

– Tuburi de oxigen?

– R: Oxigen pentru respirat prin mască. Da.

– Da. (Oftez.) De câte ori ai fost la tatăl tău?

– R: De două ori. Am fost prima dată la șaptesprezece ani, cu mătușa mea, care e sora lui. Am mers cu procură. Soțul ei lucrează tot acolo, în Spania. Și anul acesta am mers în vară, fără procură.

– Ce anume te-a impresionat, dacă te-a impresionat ceva în Spania?

– R: În primul rând, peisajul lor și mâncarea, stilul lor de viață, adică ei sunt mult mai fericiți față de români, pentru că… bine, au și o situație financiară mult mai crescută (sic!) față de cea a românilor, și bine, sunt ei veseli, așa, au spiritul acela, aparte. Am călătorit mult în Spania, vara aceasta și vara trecută și am văzut diverse lucruri noi, față de România. Civilizația lor. E o diferență.

– Dintre orașele pe care le-ai văzut, care ți-a plăcut cel mai mult?

– R: Barcelona, după aceea, Valencia… și, bine, a fost frumoasă și insula Ibiza. Da.  Și… Am fost în Barcelona în perioada atentatelor, adică am fost cu o săptămână înainte de atentat, și am vrut să merg la Sagrada Familia. La Sagrada Familia nu mai erau bilete disponibile decât peste o săptămână. Este foarte aglomerată, și trebuie să îți iei bilete cu o săptămână înainte.

– Înseamnă că eu am avut noroc. E adevărat că am fost în perioada sărbătorilor de iarnă, și am fost acum mulți ani, și am intrat fără probleme.

– R: Da. Și. Biletul acela era în ziua cu atentatul. Și l-am anulat, bineînțeles, că n-am mai vrut să mai merg. Da. Și a mai fost un atentat la vreo douăzeci de kilometri de locația mea, undeva în Cambrils, parcă. Bine, a bubuit o casă, depozit de butelii…

– Se pare că erau tot aceia.

– R: Da, erau tot aceia. Pregăteau un atentat. Și, mă rog, în rest, sunt liniștiți, spaniolii.

– Cât or mai fi, că știi ce se întâmplă acum în Catalonia.

– R: Da.

– Dacă îți aduci aminte: ce ai făcut în prima zi când ai fost prima dată? Primele două-trei zile.

– R: Da, am stat în Catalonia, într-o zonă numită Tarragona, la mătușa mea. Și, mă rog, m-am plimbat pe acolo, prin orășelul acela. Și cam atât.

– Ceva deosebit?

– R: A, nu, nimic deosebit.

– Deci știi unde stă tatăl tău.

– R: Da, știu.

– Poți să îmi descrii locuința sa?

– R: El stă cu chirie. Și anul trecut avea un apartament cu o sufragerie combinată cu bucătărie. La ei se zice comedor. Și un dormitor. Și plătea două sute cincizeci de euro chirie. Anul acesta are o casă cu două etaje, inclusiv parter, șase dormitoare, o bucătărie; bine, parterul nu este utilizabil, și dă tot două sute cincizeci de euro pe lună. Și are atâtea camere…

– Și ce face cu șase dormitoare?

– R: Păi mai vin prieteni, mai vin rude în vizită la el, și tot așa. Pentru că acea casă e undeva la zece minute de plajă.

– Poți să îmi dai amănunte despre ceea ce muncește?

– R: Păi bine, muncește pe tir.

– Face drumuri doar în Spania?

– R: Face drumuri în Spania, și din Spania în Franța, și încarcă și din Franța, din Franța face iar un drum până în Italia, și din Italia vine cu vaporul în portul Barcelonei și repetă toate lucrurile acestea. Și ajunge acasă o dată la două săptămâni. Două zile, și îl sună patronii, la trei noaptea, „vino la firmă, am încărcătură, pleci în Franța.” Și tot așa.

– Din Italia zici că vine cu vaporul.

– R: Sunt unele rute… când trebuie să ajungă mai repede, ia vaporul și ajunge în douăzeci și patru de ore. Pe apă.

– Dumnealui ți-a povestit despre aceste amănunte?

– R: Da, absolut tot.

– Din câte ți-a spus, a plecat definitiv, mai vrea să se întoarcă în țară?

– R: Cam definitiv, pentru că are destui ani de muncă lucrați pe carte de muncă și pensia o să fie tot de acolo.

– Ce avantaje ale faptului că este plecat crezi că ai tu?

– R: Trimite mai mulți bani, adică undeva la opt milioane pe lună, numai banii mei de cheltuială, de haine, de ieșiri în oraș, seara în cluburi și tot așa. E avantaj acesta, pentru că banii aceia… unii oameni muncesc o lună să îi obțină. Și el mi-i trimite mie. Dar oricum, am grijă mare de ei.

– Ai o senzație de independență, mai puternică?

– R: Nu. Sunt la fel ca ceilalți copii.

– Sunt lucruri pe care nu i le spui tatălui tău? Note, certuri cu prietenii…

– R: A, nu. Îi zic absolut tot ce se întâmplă.

– Părți negative ale plecării?

– R: Faptul că nu este aproape de mine. Adică să ciocnim un pahar de suc, și tot așa… Sau sărbătorile, de exemplu, nu ni le petrecem împreună. El nici în Spania nu petrece sărbătorile, el le petrece pe camion.

– De sărbători, patronii îl pun să muncească.

– R: Da. Pentru că este român. Pentru că pe ai lor, pe spanioli, îi țin acasă, și pe români îi trimit la muncă, alături de marocani, sau ecuadorieni. Da.

– Cum ați petrecut ultimul Crăciun?

– R: Eu l-am petrecut cu prietenii, în oraș, seara, și după aceea, cu părinții. Acasă. Cu mama și cu bunica mea.

– Îți mulțumesc foarte mult…