1. Identificare.

– Vârsta 45 ani

– Sex M

– Țara de rezidență – România

– De când a plecat – 17 ani

– Număr de copii – 2

– Vârsta celui mai mic copil – 6 ani

– Vârsta celui mai mare copil – 12 ani.

Viața în România și motivul plecării

– Cum era viața dvs în România, înainte de plecare?

*Aveați un loc de muncă? Cum era?

* R: Primul meu loc de muncă a fost la „TRANSBUS” Mecanic. Am lucrat și în armată. Doi ani.

* Cum vă ajungeați cu banii?

* R: Foarte prost salariu. Erau foarte grele condiții de muncă, să muncești afară, frig iarna, cald vara.

* Cum era atmosfera în familie?

* R: Din fericire locuiam împreună cu socrii mei. Mă mai ajutau financiar. Locuiam în Buzău, la casă.

– Unde locuiesc acum copiii? Cu cine?

– R: Locuim în acceași casă. Socrii mei au murit, mi-au lăsat casa, cu ce am strâns muncind am mai făcut o casă, locuim împreună, eu, soția, copiii.

– Cum vă înțelegeați cu vecinii din România? Cu autoritățile din localitate (primar, polițist)?

– R: Și atunci, și acum, vecinii sunt ok. Ne uităm… cine pleacă în concediu anunță pe celălalt, eventual ne lăsăm chei…. Dacă cineva are treabă ne ajutăm cu o sculă, cu o treabă, cu un sfat, cu mașina, cu orice. Polițistul… nu știi cine e al tău, la cartier, mai des îl vezi pe popă. Pe primar îl vedem doar la televizor.

– Cum v-ați hotărât să plecați din România? Ați mai fost la muncă și în alte țări?

– R:  Așa… zvonuri… de la un prieten, de la altul, aflai cum e afară, cum se câștigă… mai puțin te interesau condițiile sau mâncarea, sau hainele. Cât câștigi, cât pui deoparte. E o aventură când pleci prima oară. După atâția ani încă sunt lucruri pe care nu le-am spus. Mi le aduc aminte de la o întâmplare sau de la imagini.

Am încercat și în Germania și nu am reușit, din cauza mentalității de acolo. Nemții sunt mai reci cu străinii. În Spania te ajută un pic altfel, sunt mai blânzi, mai latini, cu sângele fierbinte. Nu zic că-i ușor, pentru că nu ajungi imediat la spaniol, tot românii îți fac viața grea. Speram să am un ajutor de la românul la care am plecat, la care m-am dus. Știa că vin, mă aștepta. Spaniolii erau corecți, ce munceai atâta te plătea.

– Într. Supl. Ați avut momente când ați regretat că ați plecat?

– R: De un milion de ori. A fost greu… Foarte greu, și mulți nu au rezistat. Au venit acasă.

– Când v-ați hotărât să plecați, v-ați hotărât o perioadă anume, după care să vă întoarceți? V-ați propus să realizați ceva anume?

– R: Nu (pentru o perioadă anume, n. m.). Mi-am propus să realizez ceva în viață, să plantez un pom, să fac o casă, cum se spune la noi. Pomul l-am plantat, am o mică livadă la țară, casa mi-am ridicat-o, și mi-am deschis și o mică afacere pa lângă serviciul pe care îl am, de unde mai scot un salariu, două. Cumpăr mașini din Germania și le vând în România.

– Ați plecat singur(ă)? Cu alte rude? Cunoștințe?

– R: Am plecat cu doi prieteni.Ne-am dus la al patrulea prieten, ne aștepta, vorbisem din țară cu el. Bineînțeles că nu a fost nimic adevărat, decât așteptatul la aeroport și dusul până în parcul de lângă blocul lui. M-a lăsat acolo. Am stat o lună într-un parc cu ei și ei nu au mai rezistat și au primit bani de acasă și au plecat. Și încă o lună am stat în al doilea parc. Unul s-a întors, după ceva timp, și unul – nu mai știu nimic de el.

– Când ați plecat, ce știați că vă așteaptă acolo?

– R: Efectiv, știam că mă așteaptă câinii cu covrigi în coadă. De obicei noi suntem ospitalieri. Oferim și cafea, oferim și dulceață… Când am plecat mi s-a spus că o să muncesc. Când am ajuns era vorba despre cu totul altceva. Și n-am fost de acord. Trebuia să merg la furat. Mă învățau ce am de făcut și să fur. Și nici prietenii mei nu au vrut.

– Ce vă amintiți din prima zi de după sosirea în țara gazdă?

– R: La vremea respectivă erau vize de o lună de zile. Biletul de avion era până în Paris. A fost frumos. În Paris, din aeroportul Charles de Gaulle m-au luat cu autocarul lor, era plătit. Am plătit o mie de mărci. Se plătea, nu era gratis. M-a dus la un hotel de patru stele, frumos. Cu cartelă la intrare, nu știam ce să fac cu cartela la ușă. A venit femeia de serviciu, mi-a arătat. Cu cartela deschideai aerul, televizorul… Barul plin, aperitive, era altceva în 2000, când am plecat. Aici s-a terminat ce plătisem. A doua noapte am luat taxiul, am mers la gară, am luat trenul; era tren de mare viteză. Până în Madrid. Biletul la tren m-a costat toți banii pe care îi mai aveam în buzunar. Am ajuns în gara principală, nu aveam nici bani să ajung în cealaltă gară, unde mă aștepta persoana respectivă, nu aveam număr de telefon, aveam doar o hârtiuță pe care era scris numele gării. Am rugat pe cineva pe peron și cred că a doua persoană m-a luat de mână, mi-a plătit biletul de metrou, a mers cu mine și mi-a zis să mă dau jos aici. Și-a lăsat toate treburile lui spaniolul, îi mulțumesc și acum, și m-a coborât în gara respectivă. M-a așteptat persoana, ne-am găsit. Două zile au fost superbe. M-a luat prietenul cu o mașină. M-a dus acasă, am făcut duș, am mâncat. El stătea cu soția și cu două fete. Apartament cu trei camere. În casă mai erau un băiat cu soția lui și încă un băiat și încă o fată. Destul de aglomerat… Era o echipă întreagă. Cu ce se ocupau ei. Asta era după amiază. După baie mi-a și zis. Uite ce facem  noi. Se duceau prin magazine cu genți făcute cu aluminiu pe interior, luau aparate foto, laptopuri, haine, produse vandabile. Era fata cu geanta, băiatul le lua și le punea în geantă. Folia de aluminiu era antilalarmă. Mi-a arătat, mi-a explicat, am zis că nu, pa și la revedere. Am ieșit în parc, un părculeț mărișor, lângă un supermercado. Ne-am dus în parc, am găsit o canapea, ne-am întrebat ce facem. „Hai să rezistăm.” Am întrebat cum se spune muncă. Trabaho. Și am început să întrebăm în stânga și în dreapta. Bineînțeles că nu am găsit nimic. (Râde.) Mâncam din cerșit. Și de la supermercado-ul respectiv. Femeile și angajatele și paznicul ne-au văzut. Și tot ce era expirat de o zi și ei trebuiau să le arunce ni le dădeau nouă. Ne dădeau sacoșe întregi. În principiu, cu mâncarea nu am avut probleme. (Râde.) Cu dormitul cum ne-am descurcat? Cum se întâmplă în țările civilizate gunoiul era separat. Gunoi menajer… era totul ok. Și am găsit o saltea. Din asta dublă. Era spre toamnă. August, septembrie. Și ne înveleam cu un nailon, țin minte, de la un frigider, cu bule. A venit poliția. Ori avertizată, ori cu un câine… Ne-a zis, „mă, nu-i ok să stați aici, nu vă facem nimic, că sunteți în viză”. Nu înțelegeam prea bine. Din gesturi, din… Și pe urmă veneau să ne întrebe, „sunteți ok?” Ne mai aduceau un sandwich. Nu a fost ușor. Din ce vorbesc pare că a fost ușor. Dar a fost greu în primul rând fiindcă nu știam să vorbim. Dacă știam engleză sau spaniolă… Am învățat între timp, dar mai puțin gramatical.

Adaptarea în țara gazdă.

– Când ați ajuns, unde ați locuit în primele zile?

– R: Am stat o lună într-un parc.

– Cât de greu v-a fost să vă găsiți un loc de muncă?

– R: Am început să colind Madridul. În lung și în lat. Neplătind metroul. Săream efectiv peste barierele respective. Am auzit vorbind românește. Din vorbă în vorbă, buzoieni, m-au dus la alți buzoieni și mi-au găsit un loc de muncă undeva la țară la o fermă de porci și de tauri. Tauri de carne, nu de coridă. M-am dus în satul respectiv, erau doi-trei buzoieni. M-am dus la patron, mi-a spus ce era de făcut, m-a angajat. Opt sute de mărci îmi dădea. Și cazare. Numai mâncarea ne costa, dar din când în când ne lăsa să tăiem unul din porci, mai mic. Nu ne scădea din salariu. Era corect. Nu era ușoară munca la ferma respectivă. Am mncit cam trei luni. A vândut-o. Și cealaltă persoană care a cumpărat-o nu a vrut să mai țină niciun român angajat. Nu ne-a zis de ce nu vrea să mai țină români angajați. Pur și simplu. Nu a vrut să mai țină români angajați. Am găsit de lucru în satul următor. Era vara. Am găsit la strâns de paie. Mergea înainte tirul și aruncam baloți de paie. Unul îi arunca, unul îi aranja… Nici acolo nu a fost super-ușor. De la paie am trecut la construcții, am trecut la bucătărie, am trecut la paznic… Meseria nu mi-am făcut-o. Motostivuitor am fost, șofer am fost…

– Au fost situații în care unele lucruri au fost mai rău decât vă așteptați? Care anume?

– R: Mai întâi că prietenul nu îmi dădea loc de muncă, mă punea să fur. Apoi, am stat în parc… Când am rămas singur au venit unii într-o noapte și m-au bătut. Erau marocani. Mi-au și luat și tot ce mai aveam.

– Ce v-a plăcut cel mai mult în Spania?

– R: Mentalitatea. Gândirea pozitivă. Bună ziua pe care îl primești de la orice necunoscut. Intri în magazin și ți se spune bună ziua. Ți se spune până spui și tu. Prima dată am întrebat „mă cunoști?” „nu te cunosc” dar cică „așa-i la noi”.

– Ce nu v-a plăcut?

– R: Totul e pus la punct, totul e ok. Poate calmitatea lor, nu se grăbesc niciodată. Am văzut coadă la autobuz. „Ce faceți?” „Stăm la rând.” Și autobuzul stătea o jumătate de oră, până se urca toată lumea. Toată lumea se urca pe o ușă și toată lumea cobora pe cealaltă ușă. Și toată lumea stătea la rând. Nu îmi venea să cred.

– Într. Supl. Nu v-ar plăcea să fie și în România la fel?

– R: Ba da, de mult visez asta.

Relația cu familia (copilul mai ales) și rolul în familie înainte de plecare

– Cine are grijă de copiii dvs? Sunteți mulțumit/ă de felul în care sunt îngrijiți copiii dvs?

– R: Soția și mama ei și mama. Deci erau trei persoane. Totul era ok. Chiar nu mi-am făcut probleme.

– Cum îi mergea copilului cât timp ați fost plecat?

– R: Bine, fizic, dar psihic bănuiesc că nu era ok. Erau telefoane, la un fel de poștă, era mai ieftin. Dar ne scriam, ne trimiteam poze, felicitări… Simțeam că nu e ok. Și acum simt. Și ea… Se bucura de cadouri, ce primea. Dar… „tati îmi e dor de tine” sau ceva de genul…

– Trimiteați bani acasă? Cât de des? Cine administra banii? Erați mulțumit de modul în care erau folosiți banii pe care îi trimiteați acasă?

– R: La salariu, de două ori pe lună. După ce m-am… după doi-trei ani m-am stabilizat. Aproximativ la fiecare salariu. Sunt și acolo cheltuieli destul de mari, nu sunt mici. Chiria nu-i comparativ cu a noastră. Mâncarea era la fel, chiar era mai ieftină.

– Trimiteați pachete/cadouri? Cât de des? Pentru cine (doar pentru copii sau și pentru rude)? Ce conținut aveau aceste pachete?

– R: Trimiteam. Când îmi permiteam. Pentru Maria, pentru soția mea, mama, tata, socri. Erau ofertele așa de mari, de două ori pe an, sunt reduceri în Spania, de opt zeci la sută la orice. Îți permiteai de două ori pe an să cumperi aproape orice. Opt zeci la sută din o sută înseamnă două zeci.

– Primeați pachete din țară? Cât de des? Ce conțineau?

– R: Nu. Parcurile respective m-au învățat să mănânc orice, oricând, oricum. Să dorm oriunde… dormitul contează. Nu contează unde. Și să o iau de la zero oricând. Nu contează vârsta. Nevasta spune și acum: cum poți să dormi? Dorm pe scaun, dorm în mașină, dorm pe trotuar dacă îmi e somn.

Mijloace de comunicare prin internet.

* Tehnic

– Cum preferați să comunicați cu cei de acasă: vizual (conferință video), comunicare scrisă sau audio (apeluri telefonice sau aplicații online)?

  R: Era o poștă privată, fiecare cartier avea poșta lui. Ne auzeam la telefon.

– Aveați acces la internet în țara gazdă? Unde?

– R: Nu.

– De obicei, apelați (sunați) dvs. sau cei de acasă?

– R: Unde locuiam nu aveam telefon.

– Vă mulțumea convorbirea telefonică?

– R: Dacă vrei să obții ceva, trebuie să dai.

– Astăzi, dacă ar fi nevoie, ce aplicații ați folosi?

– R: WhatsApp-ul.

– Au fost situații în care ați fi avut nevoie să luați legătura cu cei de acasă și nu ați putut?

– R: Din fericire nu au fost situații. Nu au fost probleme. O răceală sau o spitalizare de o noapte a copilului… nevastă-mea fiind asistentă… Eram tineri totuși.

* Conținut.

– Cât de des vorbeați? La ce interval?

– R: Destul de des. La două zile, la trei zile… destul de des.

– Vorbeați periodic sau doar cu prilejul unor evenimente speciale – aniversări etc. – sau a unor știri ce trebuiau transmise urgent?

– R: Des.

– V-ați fi dorit să vorbiți mai des?

– R: Când mi-era dor, vorbeam.

– Despre ce vorbeați mai des cu familia? De exemplu, ultima dată, despre ce ați vorbit?

– R: Ce am făcut, ce au făcut, lucrurile care să nu ne despartă. Să nu facă prăpastia mai mare. Ce am cumpărat, ce mâncare am făcut… să țină relația caldă și aproape. Mulți care au plecat s-au depărtat și au divorțat. Mulți.

Cum a evoluat relația cu familia după plecare (etape importante/momente semnificative)

Cei de acasă o duceau mai bine decât înainte de plecarea dvs?

R: Am simțit că cei de acasă o duceau mai bine.

Cât de des veneați acasă?

R: Cam o dată la un an. În ultimii doi ani a venit și soția mea în concediu. Nu am mai venit eu acasă. I-a plăcut foarte mult.

Cum a evoluat relația cu mediul din țara gazdă?

Până la urmă v-ați acomodat cu Spania?

R: Da, cam în doi ani…

Cunoșteați limba înainte de a merge în Spania? Acum, cât de ușor vă descurcați?

R: Nu cunoșteam. Acum înțeleg, vorbesc, dar nu gramatical.

V-ați făcut prieteni? Români sau localnici?

R: Da, mi-am făcut. Români. Așa s-a nimerit, așa a fost soarta. Sau așa am preferat. Majoritatea și-au adus familiile cu ei. Toți au mașini, au case, dar trăiesc bine. Și atât. Unul singur a trecut dincolo de trăitul bine.

Să spunem că suntem în 1999. Ați pleca iar?

R: Da.

De ce? Puteți să îmi spuneți?

R: Pentru mentalitate. Și acum îi spun soției mele, când ai chef, eu sunt de acord. M-aș muta cu totul. Nu aș mai pleca de la zero, cu o gentuță.

Proiecte

Cu ce proiect ați pleca?

R: Dacă stau să mă gândesc amănunțit-amănunțit, nu să trăiesc bine, ci să realizez ceva.

În altă țară ați vrea să plecați?

R: Nu. Sora soției mele poate să ne facă acte să ne cheme în Canada. Nu. Pentru ce? Socrii au murit, au rămas mama, tata. Spania e aproape, sunt patru mii de kilometri. Patru ore cu avionul. Aș putea să îi iau cu mine. Spania o cunosc. Știu unde să mă duc și să cer ajutor cât de cât.

Mai povestiți-mi ceva, ce le povestiți prietenilor…

R: O fază. Când am rămas singur în al doilea parc, parcul respectiv era de prostituate. Nu am știut. În Spania prostituția și drogurile nu sunt legalizate dar sunt libere. Ai voie să te droghezi. Nu să vinzi. Spania e renumită pentru cele mai multe cluburi. În al doilea parc am găsit câteva cutii de frigider și mi-am făcut adăpost. Fetele de acolo îmi dădeau să mănânc, îmi dădeau țigări numai să le las cu clienții în adăpostul meu. Ele mă protejau și eu le protejam fiind bărbat. Nu aveau nicio protecție. Nu aveau pești. Mai veneau, unul mai băut, unul mai…

Au fost sărbători pe care nu le-ați petrecut în România?

R: Da. Ne strângeam românii care ne-am împrietenit, într-un apartament, fiecare aducea câte ceva, muzică și… acesta era Revelionul.