1. Identificare.
  2. 1. 17 ani
  3. 2. F
  4. 3. Ambii părinți. Spania.
  5. 4. Un an. Dar au mai stat acolo șapte ani, ea, fratele ei și părinții. Apoi, șapte ani în România, apoi anul menționat. Nu s-a obișnuit cu școala, și ea s-a întors. 
  6. 5. Bunicii din partea mamei.

 

  1. Cum era înainte de plecarea părintelui.

– Câți ani aveai când te-ai mutat în Spania?

– R: Doi. Acolo am copilărit. 

– Știai să vorbești (românește) când ai plecat?

– R: Vorbeam acasă româna. La grădiniță mi-a fost cam greu să înțeleg limba și să mă obișnuiesc, dar uitându-mă la desene și toate cele am învățat și mama acasă, cu mine, și română și spaniolă.

– Înseamnă că tu, la nouă ani, te-ai întors. 

– R: Da. Părinții au plecat anul trecut din nou. 

– Înainte să plece iar vă vedeați zilnic?

– R: Ne vedeam în fiecare zi. 

– Părinții sunt plecați în același loc?

– R: Da. 

– Cu cine ții legătura mai mult? 

– R: Cu mama. Când mai e și tata prin preajmă, vorbesc și cu el. 

– Ce îți plăcea să faci când locuiai cu părinții – și în Spania, și în România.

– R: Nu că mi-ar fi plăcut ceva în mod special, dar îmi plăcea că eram cu ei. Ieșeam la plimbare, vorbeam, ne uitam la filme. Erau mai mult ca prietenii mei, nu ca părinți. Impuneau anumite reguli, ce să fac, ce să nu fac… Atât timp cât respectam ce trebuia să fac, nu era nicio problemă.

– Aveați un joc comun, o activitate comună?

– R: Nu. Aveam un obicei: seara să spunem întâmplări amuzante. Fiecăruia îi venea rândul și povestea câte ceva amuzant și se termina ziua cu bine. 

– La cumpărături nu mergeai cu mama?

R: Da. (Râde.) Mai mereu ieșeam să ne plimbăm prin oraș, prin parcuri, cu orele. Veneau mereu cu mine. Nu îmi plăcea să merg singură. Mă simt mai bine cu ei decât cu prietenii. Era foarte frumos.

– Asta în Spania, sau și în România?

– R: În România… În Spania ai mai multe posibilități, adică ai un drum special pentru biciclete, role, și era mai convenabil decât aici. Aici, mai mult stăteam acasă. Amândoi erau cu treburi și nu prea… Mai mult nea-m legat stând departe.

– Cine te ducea la școală? Și acolo, și și aici.

– R: La școală, până în clasa a treia, mă ducea mama, aici m-au dus și mama, și tata, și fratele meu… Are douăzeci și patru de ani. După, am început să merg singură. 

– Fratele tău a fost plecat cu voi?

– R: Da. S-a obișnuit acolo, cu prietenii lui, cu vechii prieteni, și acolo a vrut să rămână.

– La lecții? te ajuta cineva?

– R: La lecții, când am venit în România, mă ajuta mama, pentru că îmi era foarte greu… greu nu îmi era, știam să citesc, să vorbesc, mai stâlceam câte va cuvinte, și m-a ajutat până la un punct, după care m-am obișnuit să le fac singură, și în Spania la fel, am avut câteva probleme cu scrisul, și m-a ajutat fratele meu. 

– Deci ție ți-a fost mai greu să te adaptezi la limba română?

– R: Acum, când m-am dus acolo, mi s-a părut mult mai greu pentru că pierdusem firul. Mi-a fost cam greu să mă obișnuiesc din nou, și de aceea am vrut să mă întorc aici.

– Cât timp ai stat, după ce ai plecat a doua oară?

– R: Aproape un an.

 

  1. După plecare.

– Poți să îmi povestești prima zi după ce te-ai întors din țară? Când te-ai hotărât să te întorci definitiv?

– R: Prima dată, m-am întors cu mama în țară. Mă simțeam bine într-un fel pentru că aici aveam prietenii. A fost perioada aceea când strângi legătura… Și mă bucuram pe de o parte, că sunt aici, și din nou la casa mea, și toate cele ale mele, dar știam că ei sunt acolo și mama e aici… Și știam că îi e greu și ei, că tata era acolo, și până la urmă mama s-a decis să se întoarcă acolo, și să mai vină în vacanță.

– Ai înțeles de ce a trebuit să se mute familia cu totul?

– R: Știu că fac tot efortul acesta pentru mine, să îmi fie bine, și să toate, pentru că aici nu prea se găsea de lucru. Din motivele acestea a trebuit să muncească acolo. Nu îmi era chiar ușor, dar trebuia să mă obișnuiesc cu ideea, pentru că și lor le e greu, și mie, și trebuie să facem sacrificii toți. 

– Cum te înțelegi cu bunicii? 

– R: (Ezită, clatină din cap, râde.) Mulți așteaptă să spun că mă înțeleg mai bine cu bunicii decât cu părinții dar la mine e invers. Nu avem o relație rea, dar nici bună. E cât să ne înțelegem.

– Simți că sunt mai autoritari decât părinții?

– R: Autoritari, nu chiar, numai că ei au o vârstă, și diferența de vârstă între noi e foarte mare și ei nu mă înțeleg pe mine și eu nu înțeleg ceea ce vor ei. E mai nașpa. 

– Îți impun ore de întoarcere acasă?

– R: Nu, nu îmi impun. Înainte să plec în oraș vorbesc cu mama, îi spun plec în cutare loc, să știe de mine, și bunicilor doar le spun la ce oră plec, unde sunt și când mă întorc. Ei știu că vorbesc cu mama.

– Aveți și alte rude în oraș? 

– R: Da. Majoritatea rudelor din partea mamei sunt în Buzău.

– Cum te înțelegi cu ele?

– R: Bine. De câte ori ne vedem e ok. Nu ne vedem foarte des, dar când ne vedem, e ok. 

– În Spania aveați rude?

– R: Da, cele din partea tatei. 

– Deci voi ați plecat când rudele erau acolo?

– R: Au plecat pe rând. Mai întâi a plecat mătușa mea, apoi bunicii, și apoi ne-am dus noi. Și acum s-au mutat toți în Spania.

– De când ești singură în țară a trebuit să mergi vreodată la doctor? Să te internezi?

– R: Nu m-au internat. Când am rămas singură a trebuit să îmi pun aparatul. Și a trebuit să îmi scot două măsele. Și a trebuit să merg singură, și mi-a fost așa… Zic: „da, sunt singură, unde-i mama?” (Râde.) Și zic da, acuma sunt singură, nu mai trebuie să stau după mama, și m-am dus, a fost ok. după, zic: „hai că nu-i chiar rău, mă descurc, hai că merg și data viitoare”, și tot așa. Și am început să mă obișnuiesc.

– Mama ta știa că te duci să îți scoți…?

– R: Da, și zice „hai că știu că suporți, ești curajoasă, nu ți-e frică ție, o să-ți treacă repede…” mă tot încuraja.

– Ai prieteni, care au și ei părinți plecați?

– R: Nu. 

– Sau colegi? Nu neapărat prieteni…

– R: Da. Dar nu știu prea multe despre ei. Bine, au câte un părinte cu ei. 

– Simți că discuți altfel cu acești copii?

– R: Găsesc anumite puncte în comun, pentru că îmi povestesc, „când vine tata, ieșim, și ne întâlnim iar toți, și suntem iar împreună” și eu: „da, așa sunt eu când mă văd cu toți ai mei.”

– Faceți comparații – cum e la tine, cum e la mine…

– R: Da. 

– Ce spun ceilalți prieteni ai tăi? 

– R: Îmi spun că știu că e greu și nu e ușor să stai singur la vârsta asta, dar oricum, fie acum, fie peste câțiva ani, tot trebuia să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai stau cu părinții, și trebuie să mă obișnuiesc să îmi fac lucrurile singură, și… da… mă încurajează, îmi spun „hai să ieșim”, ca să nu fiu singură, sau mă ajută să nu mă gândesc că sunt aici singură. 

– Înseamnă că sunt prieteni buni.

– R: Da.

– Dar sunt și unii care te invidiază?

– R: Da, îmi spun, „aaa, ce bine că n-ai” zic „da, depinde de relația ta cu părinții tăi, pentru că eu, una, mă înțeleg bine cu ei și nu îmi place să stea tocmai acolo, dar voi, probabil, dacă nu vă înțelegeți cu părinții, abia așteptați să scăpați de ei”.

– Ce munceau părinții tăi aici? Și ce muncesc acolo? 

– R: Tata a lucrat aici în construcții și a fost ajutor de bucătar, mama la fel, la patiserie, a ajutat la restaurantul unde a lucrat și tata, și acolo, tata, la fel, în construcții, și mama mai îngrijește de o bătrânică, o ajută, îi face cumpărături, curățenie și toate cele.

– Îți trimit cadouri? 

– R: Da, îmi trimit cutii și îmi spun „vezi că o să îți ajungă un pachet” și abia aștept să văd ce e înăuntru. De obicei îmi trimit ce îmi place să mănânc cel mai mult, ori dulciuri, ori sunt niște măsline tipice acolo și mie îmi plac foarte mult. Când îmi ajunge pachetul mă întreabă mama „și? ți-a plăcut ce este acolo?” eu: „da, daa” și atunci se bucură și ea odată cu mine.

– Haine?

– R: Haine nu prea, pentru că nu ne potrivim la gusturi. Mi le aleg eu. Mama nu se bagă. (Râde.)

– Parfumuri?

– R: Nu. Îmi trimit bani ca să mă duc să îmi iau eu. „Tu știi mai bine, decât să îți aduc ceva să nu îți placă, mai bine îți dau bani și te duci și îți iei.”

– A, te ajută cu bani. Îi administrează bunicii tăi? 

– R: La început îi dădeam bunicii mele să cumpere mâncare, ce mai trebuie, acum mi-a spus, „uite îți dau banii și ai văzut cam ce trebuie să cumperi”. Și acum mi-i organizez eu: ăia acolo, ăia acolo, ăia acolo. 

– De când au plecat simți vreo diferență între obiectele pe care le ai acum și cele din vremea în care ei erau în țară? 

– R: Am mai multe lucruri, pentru că vara asta am stat acolo și mi-au tot luat lucruri ca să am. Ei când mă văd pe mine fericită sunt dispuși să stea acolo și să nu se mai gândească la cât trebuie să stea sau ce să facă. Mi-au tot luat, și în domeniul meu, în ale picturii, pânză, acuarele, și toate cele, să mă vadă fericită, dar eu le-am zis „atât timp cât stau cu voi nu am nevoie de nimic.” Și era reciproc sentimentul. Dar da, mult mai multe lucruri decât înainte. 

– Materialele de pictură ți le cumpără din Spania? Se găsesc acolo lucruri care nu se găsesc aici?

– R: Se găsesc și aici și acolo, numai că acolo e mai convenabil să le iei.

– Cam cât de des îți trimit pachetele?

– R: La câteva luni. Așteaptă să se strângă mai multe lucruri și îmi trimit.

– Erau servicii din acestea, cu maxi-taxi, sau prin poștă?

– R: Nu știu. (Râde jenată.) Le trimit unde se trimit pachete, nu știu cum îi zice, Transcurier, sau nu știu… 

– E ceva ce îți dorești sau speri să obții cu banii de la ei, ceva anume? 

– R: Nu chiar. Primesc banii pentru ce am nevoie strict. Poate să îmi decorez camera, să o fac cum îmi place mie, pentru că a rămas la vârsta de 8-9 ani, daa… nu prea se mai potrivește. Ar trebui să fie renovată un pic, și pentru asta strâng acum bani… să renovăm în mare casa. 

– Și asta strângi tu, sau strâng ei acolo?

– R: Strâng ei. 

– Stai la casă?

– R: Da.

– Și e casa bunicilor?

– R: Stau cu bunicii în curte, dar e și casa noastră, e jumi-juma. 

 

  1. Mijloace de comunicare prin internet

 

* Tehnic. 

– Presupun că ai acces la internet.

– R: Da. 

– WI-FI?

– R: WI-FI. 

– Cum comunici mai mult, prin calculator, smartphone, tabletă?

– R: Pe telefon. 

– Cine plătește telefonul?

– R: Părinții.

– Aveai acces la internet și înainte să plece părinții?

– R: Da. De când a avut fratele meu primul calculator… aveam pe atunci vreo șase ani, dar pe atunci doar mă jucam, ca orice copil. Nu stăteam prea mult pe el, nu mă lăsau părinții, avem regulă, cât să stau, să nu pierd timpul numai la calculator. Era un calculator pe care îl foloseam toți, dacă aveam nevoie îl foloseam. 

– Asta când erai încă în Spania.

– R: Da.

– Și când te-ai întors aici ai avut internet de la început?

– R: Da.

– Acum ai calculatorul tău?

– R: Mai mult pe telefon îmi fac treburile. Dar o să am laptop în iarnă. 

– Vă scrieți cumva scrisori? 

– R: (Râde. Neagă dând din cap.) Atât timp cât avem internetul, nu prea folosim scrisorile.

– Cu prietenii sau colegii comunici prin internet? și cu cei de acolo și cu cei de aici…

– R: Da, țin legătura cu cei de aici, pe Facebook, vorbim… sau pe WhatsApp… acolo mai am prieteni, mi i-am făcut cât am stat acolo, un an… cu cei de la grădiniță nu mai țin legătura, nu mai știu nimic de ei… tot așa, pe WhatsApp, sau pe Facebook. 

– Snapchat?

– R: Nu.

– Instagram?

– R: Da. 

– Twitter?

– R: Nu. 

– În Spania?

– R: Cei de acolo stau mai mult pe Instagram decât pe Facebook. Și îi întrebam, „dar voi pe ce vorbiți?”

– Părinții tăi au cont pe Facebook?

– R: Mama. Mai vorbesc… una-alta… 

– Cum preferi să comunici cu ea?

– R: Să ne vedem. Pe WhatsApp cu video. Și vorbim, că așa e ea… în fiecare seară. 

– Cine sună de obicei? 

– R: Când poate, mama. Când pot, eu. Nu e o regulă. trebuie să îmi dea mesaj mama, sau hai să îi scriu mamei, că nu știu ce…

– Ai și date mobile pe telefon, adică poți să vorbești oriunde, sau prin WI-FI? 

– R: Da, am și date mobile. Mama nu are. Vorbim în principiu când e acasă. Sau dacă e o urgență, mă sună. 

– Seara? sau când?

– R: Dimineața, când sunt eu acasă. Învăț după-amiaza, și așa e și mama acasă, până la ora unsprezece-zece, așa, și atunci vorbim așa, câte ceva, și mai mut seara. Povestesc cum a fost la școală, ce am făcut…

– Cam cât durează o conversație?

– R: Depinde. Dacă am multe de povestit, o oră, o oră jumate; dacă am puțin, „ce ai făcut?” „bine” „păi… bine!” …și se termină acolo. 

– Mai e și cineva, lângă mama? Sau lângă tine? 

– R: De obicei, mai mult eu cu ea. Mai e tata uneori prin preajmă, sau se mai bagă fratele meu în seamă când vorbește mama cu mine. 

– Cu fratele tău comunici la fel de des, sau mai rar?

– R: Vorbim, dar mai rar. Adică nu pot să zic că nu-i pasă de mine sau m-a dat uitării… Mă întreabă cum a fost, dacă am nevoie de ceva, că lucrează, dacă am nevoie de ceva să îi spun, că mă ajută. Avem o relație foarte bună. 

– El te sună, sau îl suni tu?

– R: Mai mult el, pentru că nu știu ce probleme are, și de obicei când îi dau mesaj ori nu e acasă, ori e plecat, și mai mult el…

– Tot prin video?

– R: Uneori prin video, uneori prin mesaje, nu e o regulă.

– Apropo de Facebook, mama ta te urmărește, să vadă ce poze ai pus, unde te-ai mai dus? 

– R: Se uită, dar nu e… „ia să văd, ce face”… nu e genul să mă interogheze, sau… adică da, întreabă, dar nu se bagă în lucrurile mele.

– Am înțeles. Dar îți dă „like”? Comentează? 

– R: Normal. Bineînțeles, cum să nu… 

– Au fost situații în care ai vrut să vorbești cu ea și nu ai putut? Era o urgență și…

– R: Nu. Dau oricum de ea. Dacă nu răspunde la mesaj, o sun. Dar de obicei răspunde. Mi-a spus „poți să mă suni la orice oră, că eu sunt aici”. 

– Comunicați prin e-mail? 

– R: Nu. 

 

* Conținut. 

– Îți amintești prima comunicare cu mama? după ce tu te-ai întors și ea a plecat în Spania?

– R: Vag. Am întrebat-o dacă a ajuns cu bine, dacă e bine. Părea fericită oarecum… bine, pe de o parte era fericită că s-a întors cu fratele meu și cu tata, pe de altă parte știam și simțeam că îi pare rău că m-a lăsat singură aici. Și eu la fel; mă bucuram că e ea fericită, dar știam că o să stau singură.

– S-a întâmplat vreodată să vorbiți când tu erai în alt spațiu? Nu acasă?

– R: Da. Eram odată cu prietenul meu și ne plimbam, eram în parc. Și n-apucasem să vorbesc cu mama în ziua respectivă, și m-a sunat. Și zic „hai să stăm de vorbă”. Ne-am văzut și îmi povestea… și „a! de când nu am mai văzut locul acelea!”… Îi părea bine. Eram în Crâng.

– Știe de prietenul tău? L-a văzut și în carne și oase?

– R: Da! Da, da, da! 

– E coleg cu tine?

– R: Nu. Ne-am cunoscut…(Râde, îndreaptă ochii spre pământ.)

– Ți-ar plăcea să vorbiți mai des? 

– R: Vorbim bine. Când îmi e dor de ei, sun și răspund. Nu duc lipsa vorbirii cu ei.

– Ultima dată despre ce ați vorbit?

– R: I-am povestit că a plouat cu grindină. Mă trezisem la două noaptea și i-am dat mesaj. Și, după, zicea „o, mititica, s-a speriat!” I-am dat mesaj dar, de fapt, am trezit-o. Zic „îmi pare rău că te-am trezit”; zice „a, nu-i nimic, nicio problemă, m-am bucurat și eu cu ocazia asta”…

– Și, bunica ta s-a speriat?

– R: Și ea s- trezit, a venit la mine… „măi, e bine? aoleu, ăsta e sfârșitul” „hai, mă, mamaie! exagerezi!”

– Bunicul s-a speriat?

– R: Bunicul era debusolat. L-a pus bunica să măture. 

– Te întreabă ce ți-ai dori să îți aducă? 

– R: Da, mai întreabă când face pachetul „ce ai vrea să îți mai trimitem?” Vrei aia, vrei aia…  Chiar dacă le spun că nu-i nevoie, tot îmi pun ceva. 

– Le-ai cerut ceva special, odată? 

– R: De obicei nu cer lucruri, dacă nu am nevoie de lucrul acela, nu îl cer. Știu că și ei au nevoie de multe și uneori se lasă pe ei pentru mine și eu să le spun vreau de aia, de aia, de aia. Mă simt eu prost. Nu obișnuiesc.

– E vreun obiect care ți-a rămas în minte, din ce ți-au trimis? Ceva preferat.

– R: Ceva preferat. Păi sunt multe lucruri. Mi-a trimis mama o cutiuță muzicală. Foarte drăguță, în formă de inimioară, și mie îmi plac cutiile. Am colecție de cutii. Cutiuțe, cutii, cutii mai mari… Majoritatea sunt din lemn. În Spania ne-am mutat în altă casă și am avut eu o cutiuță, mi-a rămas în cap și acum, era micuță, așa (gesticulează) și avea o oglindă micuță și îmi puneam eu acolo toate bomboanele mele și când ne-am mutat, nu a luat cutiuța aceea, și am rămas… Mama s-a panicat: „hai să facem o vizită la casa aceea, poate găsim acolo cutiuța.” De atunci tot colecționez cutiuțe dar în cap tot pe aceea o am. Și cutiuța muzicală are o balerină care cântă și se învârte și spune mama că ori de câte ori mi-e dor de ea sau de ei, să pun aia, și o pun…

– Și ce muzică are pe fundal? E o melodie celebră?

– R: Nu neapărat. E una la pian. 

– Poți să o fredonezi?

– R: E cunoscută. E… (fredonează.)

– A. Für Elise.  Foarte tare. Și mie îmi plac cutiile.  Nu le colecționez, dar…

– R: Eu, cum… „aaa, ce drăguță e aia!” „hai, că ai camera plină de cutii, după aia, în cameră o să ai numai cutii!”

– Cât de mare e cea mai mare? Cât de mică e cea mai mică? 

– R: Cea mai mare? De obicei am așa, sunt micuțe, unele așa (arată gesticulând)… Ori micuțe-micuțe. Dar nu am una mare (arată gesticulând)… Cum să zic? Aș vrea. (Râde.) 

– Cum le aranjezi? Cum le ții? 

– R: De obicei îmi place să… mut foarte mult lucrurile în cameră. De obicei le pun să se asorteze culoarea cu ceva din cameră. Așa e totul așa, frumos organizat, pus.

– Deci sunt în părți diferite ale camerei.

– R: Da, nu toate la un loc. Două pe birou, două pe o ladă…

– Deci pasiunea aceasta a început din Spania? 

– R: Da.

– Le-ai adus cu tine pe cela pe care le aveai în Spania?

– R: În Spania am avut câteva, dar nu erau așa importante… Mai mult am început să colecționez în România. Dar iubirea pentru cutii a pornit din Spania, de când eram mică. 

– În România, de când s-a intensificat?

– R: Am început să le colecționez… prima dată am primit o cutie; mi-a făcut-o tata. Îi spuneam, îmi place să colecționez pietre, colecție ciudată… Mergeam cu tata la gârlă și colecționam pietre și mama îmi spunea „mă, dar tu ce ești? fată sau băiat? stai cu pietrele după tine toată ziua.” „Dar ce ai cu ele?” Mi-a dat tata o cutie și am pus acolo câteva lucruri; mai aveam o cutie și din Spania, era una roșie, cu chinezi, avea desene din acestea, mai mult chinezești. Era de tablă. Și am început să îmi pun amintirile. Am două cutii în care îmi pun amintirile. În una, scrisori, bilețele, lucruri de când eram mică, și în una, ori jucării, ori, când merg într-un loc iau ceva din locul acela și scriu pe el „asta o am din cutare loc”. Îmi place, așa, să colecționez lucruri. În fiecare cutie am câte ceva. 

– Foarte tare. Și pasiunea pentru desen, cum…?

– R: O am de când eram mică. De la grădiniță îi făceam mamei desene, hârtiuțe, desene, în general… Țin minte și acum tipicul desen era o prințesă, cu o rochie din aceea așa, pompoasă, și un băiat slab lângă ea, și cu un câmp de flori și în spate cu multe inimioare. Desenam foarte mult. La grădiniță, când ne dădea să facem un desen, eu îl terminam prima, și îl începeam și pe al doilea, și stăteam după ei să termine și eu eram „și eu ce mai fac acum?” Nu am fost talentată de când eram mică, asta s-a dezvoltat… mi-am dezvoltat eu talentul. Îmi place mereu să fiu cea mai bună la desen și în clasă la fel, când văd că cineva a făcut mai bine, „puteam și eu să fac mai bine!”. Data următoare mă ambiționez mai mult, să iasă și mai bine… 

– Cum ai decis să dai la liceul de arte? 

– R: Nu știam de liceul acesta. Când am venit din Spania aveam nouă ani. Aveam o verișoară la arhitectură. A vorbit mama cu mama ei și îi povestea că „da, e un liceu de arte și se desenează, înveți multe lucruri, și e chiar bun.” Și mama când a auzit, mi-a spus, „uite, e un liceu…” Spun: „i-auzi, ce interesant!” și am venit, am dat probele, aici și am și acum desenul făcut la probe și când îl văd zic „aoleu, cum am putut să intru?” (Râde) După am rămas aici, și zic „eu tot aici mă văd terminând liceul, nu mă văd în altă parte.”

– Când ai fost în Spania ultima dată erai tot la un liceu cu profil artistic? sau…

– R: Trebuia să fiu la un liceu la fel. Îmi imaginam că dacă Spania e mai avansată, sau fac altfel lucrurile…” Dar în liceul în care am fost, în care trebuia să fiu, se vorbea mai mult valenciano. E o limbă mai grea puțin. E tot un fel de spaniolă, numai că e mai grea. Am făcut-o când eram mică, dar nemaiauzind am uitat mare parte din ea. Și nu m-am dus la liceul acela, m-am dus la alt liceu, pentru că mă împrietenisem cu două gemene. Și lor le plăcea să deseneze și zic „hai la liceu, că și acolo e un profile care…” Zic „foarte bine, hai să mergem!” Profesorul nu prea își dădea interesul, pentru că nici elevii nu erau așa interesați să învețe la desen cine știe ce și nu am făcut mai nimic și eram foarte dezamăgită văzând ce am lăsat aici și vorbeam cu foștii colegi de aici și spuneau „a! noi avem două ore pe săptămână, că facem specialitate”. Zic „aoleu, de ce am plecat? am venit aici unde nu facem nimic!” De aceea nu vreau să mă întorc, ca să continui să îmi dezvolt talentul. (Râde.)

– Și cum au reacționat părinții când le-ai zis că nu vrei să te întorci? 

– R: Faza e că pe primul semestru m-am descurcat binișor. Acolo sunt trei semestre. Pe primul m-am descurcat binișor dar aveam note mici pentru că era foarte greu și profesorii nu stăteau după mine să îmi explice. Ei au înțeles că dacă știu să vorbesc, gata, mă descurc în toate. Dar nu este așa. M-am cam descura… Mă demoraliza, gen. Știam că aici mă descurcam mult mai bine la liceu pe profilul meu. Și când am ajuns în Spania îmi mergeau lucrurile așa prost… Cu toate că ei m-au încurajat. „Chiar dacă ai fost plecată șapte ani te descurci foarte bine.” Și în al doilea semestru a mers și mai prost decât în primul. Intram în depresie. Și femeile la care lucra mama îi spuneau „hai că o să se obișnuiască, plecați voi acum, să vă stricați rostul aici?” Mama le-a zis „păi stai așa, aici e viitorul copilului meu, nu pot să las copilul să se chinuie la un liceu la care nu-i fericită.” Și atunci… dacă trebuie să venim aici, venim, și a venit mama cu mine…  

– Sunt lucruri pe care simți că le poți dicuta doar cu mama? sau doar cu tata? sau doar cu fratele?

– R: Da, unele lucruri i le spun fratelui meu. Știu că ține cu mine. Asta s-a întâmplat mai mult când am început să fiu cu băiatul cu care sunt acum. Mama nu mă lăsa să am prieten până la șaptesprezece ani. Și mie mi-a plăcut de el de la șaisprezece ani. Și eram… „Ce fac acum? Nu pot să îi zic pentru că o să spună nu.” Și atunci am povestit fratelui meu. Și… „hai că o să fie bine, vă descurcați voi…” Nu știu cum s-a întâmplat, trebuiau să vină părinții mei aici, în vacanță. Și eu îi mai povesteam mamei, dar așa, ca și cum am fi prieteni, nu că ar fi ceva. Mamei a început să îi placă așa, ideea, oarecum… Și… „vreau să îl cunosc și eu…” Zic „bine” Și, după, m-am mirat foarte mult  când a spus că mă lasă cu el, deși nu aveam șaptesprezece ani. Probabil o mai fi băgat o vorbă bună și fratele meu. Da… sunt anumite lucruri pe care le spun fratelui meu. Unele, doar mamei. Depinde de subiect.

– Simți că unele lucruri pot fi discuate doar față în față? nu prin internet?

– R: Nu știu. N-am avut vreo problemă să pot să vorbesc față în față. Să trebuie să ne vedem… Am vorbit oricum.

– Activități comune? cu mama, sau cu tata, sau cu fratele, pe internet?

– R: Prin internet…

– Mâncați împreună?…

– R: Da, mai mâncăm, uneori mă sună mama când mănânc și mănâncă și ea în același timp, și pun telefonul acolo să mă vadă, și vorbim, mâncăm… „Ce mănânci acolo?” Și fratele meu e la fel. Se uită la televizor și îmi povestește la ce se uită.

– Mama pleacă cu telefonul după ea să îți arate, din magazin, ce…

– R: S-a mai întâmplat să se ducă să îmi cumpere cămăși pentru la școală și îmi dă poză – „uite, îți place asta?” Îmi luase una. „Uite, îți arăt poză. Dacă nu îți place, mă duc, o schimb, și dacă îți place îți mai iau.” „Da, e drăguță.” „Hai că îți mai iau una.” Doar așa, că altfel, nu!

– Părinții vorbesc cu profesorii tăi? Țin legătura cu ei?

– R: Da. Când au venit părinții în vacanță, în vacanța lor, anul trecut, prin octombrie, au vorbit cu doamna dirigintă, doamna le-a spus cum mă descurc, și era mulțumită de mine pentru că nu mă mai descurcasem în niciun an atât de bine. Chiar se mirau, ce s-a întâmplat, și zic „nu știu nici eu. Probabil și prietenul meu a avut efect asupra mea. Efect pozitiv”. Acum, bunicii țin legătura.

 

  1. Cum a evoluat relația cu părinții (etape importante/momente semnificative)

– Cât de des vin părinții în țară?

– R: Acum… nu mă mai văzusem cu ei din aprilie, și m-am dus eu, în vară, în iulie. Acum e posibil să vină în decembrie. De sărbători. Vin când pot, când au concediu, sau dacă pot, mă duc eu acolo.

– Când erați toți afară, cât de des vă întorceați?

– R: Dacă am stat acolo șapte ani… ne-am întors o dată, când aveam eu șase ani. Deci, la șase ani a fost prima dată când m-am întors. Au venit într-o vară bunicii acolo, și apoi s-a mutat cu noi sora cea mică a mamei. A venit și a stat în Spania un timp, iar apoi am venit toți în România.

– Pe bunici îi mai sunați, prin Skype sau prin ceva?

– R: Nu. Îi mai suna mama pe telefon. Vorbeau și o întrebam pe mama, ce mai e cu bunicii…

– Și tu i-ai văzut prima dată atunci când v-ați întors prima dată?

– R: Da, atunci i-am văzut și eu prima dată, și eram așa, curioasă. Nici nu știam că am unele verișoare. Auzisem așa, despre ele, dar nu le văzusem niciodată. Atunci mi-am cunoscut familia din partea mamei.

– Ce impresie ți-au făcut?

– R: Oameni de treabă. La șase ani nu prea mă interesa ce vorbeau ei sau ce discutau. Îmi dădeau dulciuri… Mă jucam cu verișoarele care erau mai apropiate de vârsta mea, și atât.

– Și cu verișoarele, acum, ești prietenă, vă înțelegeți?

– R: Da, ne înțelegem bine. Majoritatea sunt mai mari ca mine și, aproape toate-s căsătorite. Și nu prea…

– Și ce ați făcut ultima oară când v-ați văzut? Tu și părinții.

– R: Se apropia ziua mea, și… nu! de fapt, la ziua mamei, fratele meu era în Spania. În martie a fost ziua mamei și nu știam nimic din ce era să se întâmple. Fratele meu i-a făcut o surpriză mamei și a venit de ziua ei în România. Nu ne așteptam. Mai ales mama îi spunea „tu ești?” „Nu, sunt o fantomă”. Am ieșit toți, am mâncat în oraș, am vorbit, am povestit, am râs, și fratele meu a plecat, și de ziua mea mi-a luat un urs. Mare. Mare. Și spuneau că atunci când o să îmi fie dor de ei să iau ursul în brațe, și îmi trece.

– Când a fost ziua ta?

– R: Sunt în mai.

– Zodie puternică. Se vede. Poți să îmi descrii cum era acolo, în Spania, unde stăteați?

– R: Era foarte frumos, mi-a plăcut foarte mult zona. Chiar dacă nu îmi place să învăț acolo, îmi place țara, în general. Stăteam aproape de orice. Stăteam aproape de parc, stăteam aproape de doctor, magazine, oraș, plajă. Și era foarte frumos, mai ales când venea cineva, ne duceam la mare, eu cu părinții, și stăteam acolo cât voiam și era foarte frumos. Și aveam și muntele aproape, dar nu prea ne duceam, pentru că nu aveam mașină, și nu prea obișnuiam să mergem. Acolo ai avantajul că ai și mare și munte; aici e mare, aici e munte. Era foarte frumos. Locul. Peisajul. Tot.

– Casa îți plăcea?

– R: Casa… Stăteam la bloc. Casa în sine era frumoasă. Nu prea am dat importanță, „nu stăm definitv aici.” Era veche, nu era renovată, era a unei prietene de a mamei. Fratele prietenei mamei a stat acolo, dar nu a mai stat acolo, și era destul de veche. Am vopsit, am aranjat-o cât de cât. Cât să stai în ea. Nu era un lux cine-știe-ce, dar nu aveai de ce să te vaiți.

– Ziceai că te-ai mutat la un moment dat. Asta e casa în care v-ați mutat?

– R: Nu. Am stat mai întâi într-o căsuță mică, era parterul și un etaj. Acolo sunt foarte dese casele așa. Și sus stăteam noi. Apoi ne-am mutat în casa mătușii mele. Ea s-a mutat altundeva și casa era liberă. Ne plăcea așa, zona și casa, și ne-am mutat acolo.

– Poți să îmi spui ce te-a impresionat în mod deosebit în Spania? sau la spanioli?

– R: Sunt foarte prietenoși.

– Mai prietenoși ca românii?

– R: Nu sunt așa fițoși, să zic așa. Sunt mai simpli, nu pun atât de mult accent pe îmbrăcăminte, pe ce îmbracă, să poarte tocuri femeile… Bine, sunt foarte aranjate. Mai ales persoanele în vârstă – se îmbracă bine, se coafează, dar nu pun foarte mult accent pe lucrul acesta. Asta e părerea mea. Unele persoane au moda pe un nivel mai ridicat decât ei. Nu spun că ei nu ar fi. Nu știu dacă mă înțelegi.

– Adică se poartă mai natural, nu sunt cu nasul pe sus.

– R: În clasa în care am fost aveam aproape toate națiile: cubanezi, un negru, români, două țigănci, și vreo doi-trei spanioli. La îneput nu mi-a plăcut clasa deloc. Zic „ce fac eu în clasa asta?” După un timp mi-am dat seama că i-am judecat foarte greșit și că au fost foarte de treabă și deschiși cu mine și m-au făcut, și când eram tristă și plângeam – acolo am avut foarte multe momente când plângeam la școală, eram foarte depresivă, pesimistă – și mă încurajau, mă făceau să râd… M-au ajutat foarte mult.

– După ce ai venit în țară și te-ai dus în vizită, ai găsit niște schimbări?

– R: Diferențe prea mari, nu, pentru că nu am stat așa mult timp plecată, doar un an. Când m-am dus vara aceasta acolo, nu mi s-au părut cine știe ce schimbări.

– Mama și tata îți povestesc despre muncă?

– R: Da, îmi povestesc. Mereu îi întreb. Cum ea mă întreabă pe mine cum a fost la școală și anumite lucruri, „dar la muncă ce ai făcut? A fost bine, a fost mult de muncă?” Și îmi povestește. Tata, la fel.

– R: Da, îmi povestesc. Mereu îi întreb. Cum ea mă întreabă pe mine cum a fost la școală și anumite lucruri, „dar la muncă ce ai făcut? A fost bine, a fost mult de muncă?” Și îmi povestește. Tata, la fel. Bine, cu tata nu am prea multe subiecte de discutat, așa… Bine, cu tata nu am prea multe subiecte de discutat. Mi-am dat seama că și el e mai închis cu mine… când suntem mai mulți, mai rezervat, așa… Dar tot e glumeț, povestește, și îmi place să stau cu el. La fel, povestește, „a fost greu, ușor”…

– Fratele în ce domeniu lucrează?

– R: Făcea piscine. Numai că acum, momentan, nu lucrează. Trebuie să găsească de lucru și speră să găsească.

– Ți-ar plăcea să te muți înapoi

– R: Nu. Poate mă mut după ce termin liceul și nu mai am de a face cu școala, și sunt liberă acolo… Dacă o să am tot prietenul cu care sunt, ce fac? Îl las aici? Nu, acum îmi văd de lucru și stau în România. Dacă m-oi despărți de el, da, mă duc. Mă duc cât mai departe.

– Părinții vor să se întoarcă?

– R: Dacă ar avea de lucru aici, s-ar întoarce.

– Cam câți ani au?

– R: Mama are patruzeci și trei, și tata, cinci zeci.

– Există avantaje ale faptului că stați separat?

– R: Da, sunt multe avantaje, pentru că m-a ajutat pe mine să mă maturizez. Înainte eram fără griji… Acum trebuie să fac curat acasă, să fac mâncare, cumpărături, să iau ce mai trebuie în casă, să mă duc, dacă au nevoie de ceva de aici, să le trimit… Cu bunicii, la fel, să vorbesc cu ei pentru anumite lucruri. Am toată ziua ocupată. N-am timp să mă vait. Și m-a ajutat foarte mult.

– La lecții? te-a ajutat mama?

– R: Nu m-a mai ajutat din clasa a cincea.

– Există lucruri pe care încerci să le ascunzi față de ei?

– R: Nu. Acum chiar nu am nimic de ascuns. Înainte nu mă lăsa cu un prieten. Dar acum, îi povestesc cum a fost, unde am fost, ce am făcut. Nu. N-am.

– Și care ar fi părțile negative ale faptului că sunteți despărțiți?

– R: Faptul că nu ne vedem. Că ar fi mai bine să fie ei aici. Aș avea și eu mai mult timp liber. Ar fi familia completă.

– Mulțumesc mult.