Subiectul migrației economice ne este atât de familiar nouă, românilor, și poate, chiar, familial, încât putem spune cu siguranță că este o parte integrată a realității noastre de zi cu zi. Părinți, copii, prieteni care ne pleacă. Poate chiar noi suntem cei care mergem spre „o viață mai bună”. Dar ce se întâmplă cu cei pe care-i lăsăm în urmă? Dar cu noi, atunci când o luăm de la capăt într-o lume nouă?

Proiectul de teatru „Tele-Encounters”, care va avea premiera în luna iunie la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, își propune să urmărească dinamica din mijlocul familiilor despărțite de fenomenul migrației, în viața copiilor rămași în urmă sau în cea a părinților care au trebuit să o ia de la zero. Sprijiniți de conceptul prezenței mediate tehnologic (tele-prezența), echipa spectacolului explorează de zor metodele prin care familiile separate de dorința unei vieți mai bune țin legătura. Un subiect sensibil, tratat într-o manieră transnațională și care discută rolul pe care tehnologia îl joacă în viețile acestor familii, o componentă insuficient studiată până în acest moment, dat fiind timpul relativ scurt al evoluției sale.

Marina Hanganu, directorul artistic al proiectului, și Ion Mircioagă, regizor asociat, au realizat peste 20 de interviuri cu membri ai familiilor migrante, părinți și copii, pentru a înțelege mai bine fenomenul care dă subiectul spectacolului „Tele-Encounters”. Am discutat cu aceștia despre experiența acestor interviuri, ce insight-uri au obținut și cum le-au modificat acestea percepția asupra fenomenului migrației.


Marina Hanganu și Ion Mircioagă.

Cum vi s-a schimbat percepția despre migrație în urma interviurilor pe care le-ați realizat?

Marina Hanganu: Nu pot spune că mi-am schimbat percepția – mai degrabă am aprofundat-o, comparându-mi propria experiență de migrație temporară (ca studentă) cu cea a persoanelor intervievate. Am primit confirmarea că migrația te schimbă, că ajungi să gândești diferit, să te porți diferit, multor oameni le-ar fi greu să revină în România – am trecut și eu prin asta. Am discutat și cu unii părinți care au fost plecați, dar au revenit în țară, și cu adolescenți și copii rămași acasă. Am citit și interviurile cu emigranți români trimise de partenerii noștri din Spania. Un al doilea insight este că relația dintre părinții plecați și copii nu se rupe și nu slăbește neapărat – relația continuă într-o altă formă, mediată de tehnologie. Evoluția copilului depinde de mulți factori, cum ar fi vârsta pe care o avea când a plecat părintele, relația anterioară cu părintele, frecvența comunicării și a vizitelor, dragostea de care este înconjurat acasă în absența părintelui. Dincolo de efectele negative ale plecării părinților, am avut impresia că unii dintre acești copii comunică mai des și poate chiar mai profund cu părinții lor decât alții care au părinții alături fizic.

Ion Mircioagă: Nu pot spune că interviurile mi-au schimbat percepția despre migrație. Pot afirma, în schimb, că lucrurile pe care le știam au căpătat concretețe. Pregătindu-mă pentru proiect am citit cărți de specialitate privind migrația, am vizitat site-uri. Pe lângă ceea ce cunoșteam dinainte, am acumulat informații mult mai multe și mai exacte; dar în timpul discuțiilor, analizele, termenii științifici și statisticile au devenit destine impresionante, dureri ce determină existențe, bucurii care întemeiază speranțe. Au contat nu doar cuvintele – ci și lacrimile, zâmbetele, un oftat, un tremur al vocii…

Care au fost cele mai emoționante lucruri pe care le-ați auzit de la oamenii cu care ați discutat?

Marina Hanganu: Că nu poți îmbrățișa un calculator. Că o aștepți pe mama să-și ia rămas bun de la școală și ea nu reușește să ajungă, așa că pleacă fără să vă întâlniți. Că după plecarea tatălui ai umplut casa de fotografii – le-ai așezat pe mobile, oriunde, numai să-l vezi. Că atunci când mama a venit acasă prima dată după mult timp, nu ai recunoscut-o.

Ion Mircioagă: Nu a existat interviu fără un moment tulburător – mi-e greu să fac o ierarhie. Un băiețel îi spune tatălui său, pe care îl vede pe monitor, că ieri a fost acasă tatăl său. O domnișoară îmi explică faptul că nu poți îmbrățișa un computer. O doamnă nu își poate stăpâni plânsul când vorbește despre drumurile făcute cu TIR-ul de soțul ei, din Spania în toată Europa.

Care au reieșit că ar fi principalele motive pentru care oamenii au ales să plece din România?

Marina Hanganu: Motivele economice. Lumea pleacă în căutarea unei vieți mai bune – în general pentru copiii lor. Știu, pare un clișeu, dar asta reiese. E de precizat, însă, că oamenii care pleacă nu caută să se îmbogățească – vor doar un trai decent și totodată mai relaxat. Mulți sunt purtați de spiritul de aventură – vor altceva, vor noi experiențe. Dar, în general, factorul economic îi face să plece. Cei care pleacă nu sunt neapărat foarte săraci, dar își doresc mai mult confort, mai mult respect din partea celorlalți, o viață mai plăcută, mai sigură.

Ion Mircioagă: 1. Sărăcia. 2. Nevoia de mai mulți bani. 3. Părerea că în România nu se poate prospera.

Vorbim de copii separați de părinți. Din discuțiile pe care le-ați avut, cum gestionează părinții relația la distanță cu copiii lor rămași în țară?

Marina Hanganu: Majoritatea comunică aproape zilnic la telefon și pe internet cu copiii lor. Unii chiar de mai multe ori pe zi. Ne povestea un adolescent că e sunat de mai multe ori în fiecare zi de tatăl lui: îl întreabă ce a mâncat, dacă a ajuns bine acasă de la petrecere ș.a.m.d., ceea ce pe el îl agasează. Unii părinți simt, probabil, nevoia să exercite un control mai mare asupra copilului tocmai din cauza distanței care îi separă. Pe de altă parte, nu știm dacă acel părinte nu s-ar fi comportat similar dacă ar fi fost acasă. Alți părinți sunt mai relaxați, de pildă nu țin legătura direct cu profesorii copilului, ci îi deleagă pe cei care au grijă de copil să facă acest lucru. O parte dintre responsabilități sunt transferate în mod firesc asupra bunicilor, sau asupra altor rude care au grijă de copil. Unii părinți încearcă să-i aducă pe copii în Spania, dar aceștia nu se adaptează întotdeauna. Am întâlnit cazuri de copii care au fost în Spania și nu s-au putut adapta, așa că s-au întors fără părinți în România. Vacanțele, de obicei, sunt petrecute împreună, fie în România, fie în Spania.

Ion Mircioagă: Posibilitățile tehnice de comunicare au evoluat enorm. Contactul audio-video nu mai e o problemă, părinții pot oricând să își vadă și să își audă copiii. În acest fel, distanțele sunt mai ușor de suportat. Dar esențialul e că părintele plecat își sprijină financiar familia – acesta e scopul pentru care a plecat și relația sa cu progenitura capătă o dimensiune specifică.

Dar de partea cealaltă, a copiilor? Care e relația lor cu părinții plecați peste hotare, cum comunică, cine le poartă de grijă?

Marina Hanganu: Majoritatea sunt îngrijiți de bunici sau de un părinte rămas acasă. Relația cu cei plecați variază. Poate fi conflictuală („oricum nu ne înțelegem bine când e acasă”), de acceptare aparent indiferentă („oricum m-a crescut bunica de când aveam un an, așa că nu mă deranjează că mama e plecată, pentru că nu am cunoscut altă situație”), de neacceptare („tata a trebuit să se întoarcă acasă de tot, mi-era prea dor”) sau de acceptare plină de speranța reîntregirii familiei (cea mai comună atitudine: „înțeleg de ce a plecat mama, dar mi-e dor”, „sunt beneficii, dar numai financiare”). În plus, mai mulți copii au pomenit conflicte (minore) între ei și bunicii lor, pe care copiii le pun pe seama diferenței mari de vârstă. Din punctul lor de vedere, tot părinții îi înțeleg mai bine.

Ion Mircioagă: Fără excepție, toți copiii au spus că înțeleg de ce părintele e plecat, că apreciază sacrificiul făcut pentru ca ei să aibă un confort financiar sporit. Unii – puțini! – copii susțin că nu simt nevoia de afecțiune; toți afirmă că starea lor materială e mai bună datorită efortului făcut de tată sau de mamă, sau chiar de amândoi. Cum spuneam mai sus, comunicarea nu mai e o problemă – conținutul ei, în multe cazuri, da, căci dacă se poate vorbi și de trei ori pe zi, discuțiile tind să se banalizeze. Putem dezvolta aici o discuție despre efectele perverse ale tehnologiei. În multe cazuri, copiii sunt în grija părintelui rămas în țară; dacă ambii părinți sunt plecați, bunicii, mătușile, unchii etc. țin loc de mamă și de tată.