1. Identificare
1. 1. Vârsta: Optsprezece ani.
1. 2. Sex: F.
1. 3. Care părinte e plecat? Mama.
1. 4. De când e plecată mama? De cincisprezece ani.
1. 5. Țara: Spania.
1. 6. Cu cine locuiește acum? Cu tatăl și cu fratele.
2. Cum era înainte de plecare.
– Câți ani are fratele tău?
– R: Este cu zece ani mai mare, are douăzeci și opt.
– La trei ani, amintirile sunt în ceață. Totuși, îți mai amintești câte ceva de atunci?
– R: Da, țin minte că venea de fiecare dată… adică avea momente în care venea. Până la vârsta de șase ani a venit în vacanțe, ne vizita, trimitea bani, pentru că de asta s-a dus acolo, era un scop material. După vârsta de șase ani, a început să vină din ce în ce mai rar. L-a luat pe fratele meu acolo, când a împlinit optsprezece ani. Și, după, s-au întors împreună, toate bune, și la un moment dat a avut nevoie de un document de la tatăl meu și de-asta a venit în țară, și după nu a mai apărut.
– Erau lucruri pe care îți făcea plăcere să le faci împreună cu dumneaei?
– R: (Râde.) Țin minte că mereu mă certam cu fratele meu, cine să doarmă cu ea. De fiecare dată era cearta asta. (Râde mai tare.) Și făceam cu schimbul. Altceva nu-mi aduc aminte.
– Cine te ajuta la lecții, cine te ducea la școală, la grădiniță?
– R: Aveam școala fix lângă blocul meu, am fost pe cont propriu, tatăl meu mereu mă îmbrăca, mă echipa de școală. Mama venea doar cu sursa materială, cu banii, când era nevoie. Tatăl meu a avut și o operație.
– Ce operație?
– R: Hernie de disc. A trebuit să plece la București, unde a avut grijă mătușa mea de el și atunci am rămas cu mătușa mea din partea mamei. Și atunci țineam legătura foarte mult, prin telefon, și tot așa, ei veneau mereu la noi, uneori plecau, și am stat și cu fratele meu.
3. După plecare
– Îți amintești cam ce se întâmpla în prima zi după ce pleca mama ta?
– R: De cele mai multe ori pleca noaptea și trebuia să stau până la ora respectivă ca să văd eu că pleacă, și a doua zi era așa, liniște în casă, dar… vă dați seama, eu la vârsta respectivă nu am avut cum să… nu am realizat, nu am realizat pe moment și cred că asta mi-a fost, să spun, mai ușor, că dacă ar fi plecat la vârsta de paisprezece sau treisprezece ani, eram mai conștientă de faptul acesta, dar așa dacă nu am avut de la început, de când îți formezi somnul, cu cine stai, cu cine ieși afară… dacă era mai târziu plecarea cred că m-ar fi afectat mult mai mult decât acum.
– De ce a trebuit să plece?
– R: V-am spus, că aveam foarte mult nevoie de bani, și nu se puteau descurca și fratele meu oarecum, cu toate că era foarte mic a spus că… i-a dat asta, imboldul ăsta tatei, să o lase să plece, că o să ne fie mai bine.
– Cu ce se ocupă fratele tău?
– R: Acum, este șofer.
– Deci ai înțeles de ce a trebuit să plece.
– R: Da.
– Ai acceptat această realitate.
– R: Da. Am acceptat-o.
– La nivel de sentimente poți să comentezi? Ce simțeai?
– R: Eram mai mult nedreptățită, așa, pot să spun. Țin minte foarte bine că de fiecare dată când pleca mă întrebau vecinii dacă a plecat, dacă mi-e dor, când vine, și eu nu știam ce să le spun, adică unii aveau impresia că eu sunt așa… tristă… sau melancolică, dar eu nu aveam problemele acestea. Pentru că nu conștientizam la vârsta aceea și nu poți să ai, așa, sentimente față de cineva pe care nu l-ai avut de la bun început.
– Când tatăl tău a fost în spital, a avut grijă de tine mătușa ta.
– R: Mătușa mea și unchiul meu.
– Locuiesc în Buzău?
– R: Erau de la țară și s-au mutat la noi pe o perioadă de vreo trei luni, cam așa, și a mai fost o perioadă, în care a plecat și tatăl meu.
– Tot în Spania?
– R: Da, cu ea.
– Și în perioada aceea cine a avut grijă?
– R: Tot…
– Unchiul și mătușa care sunt de undeva, de aici, din jurul Buzăului.
– R: Da.
– Cu tatăl tău cum te înțelegeai?
– R: Foarte-foarte bine.
– Iar cu unchiul și mătușa?
– R: Se înțelegeau bine…
– Tu, cum te înțelegeai tu!
– R: Eu eram mezina familiei, pentru că ei aveau o fiică, și eram așa, toți trei, mereu, și eu eram așa, mai, cum să spun eu? Na, trebuie să accepți mereu că ești cel mic și… să-i faci toate poftele cum ar veni. Îi mai certau, pe ei îi certau dar la mine se ajungea mai târziu. (Râde.)
– Erai mai protejată.
– R: Protejată, ăsta era cuvântul.
– Alte rude aveți aici?
– R: Nu. Stăteam la țară dar nu așa des, să spun că am vreo amintire de pe acolo sau s-a întâmplat ceva.
– Foarte departe de Buzău?
– R: Nu, tot în împrejurimi.
– Cu rudele la care stăteai la țară, cum te înțelegeai?
– R: Bine. Încă mă duc la ele. Cu tata, că sunt din partea tatălui. Stăteam cu copiii pe afară, dar veneam de fiecare dată cu tata, adică nu am fost niciodată singură, de asta spun.
– În toată această perioadă a trebuit să mergi la doctor? Să fii internată?
– R: A fost o dată, când a trebuit să fac un fel de operație la mână. Am intrat cu rolele într-un gard. (Râde.) Nu era nimeni acasă, a trebuit să vină fratele meu din oraș. Asta s-a întâmplat în jurul… pe lângă bloc, nu… și a venit. Și am fost la doctor, la spital.
– Cu fratele tău.
– R: Da.
– Și? Când a aflat mama ta, ce a zis?
– R: Nu a aflat. Asta n-a aflat. A mai fost o perioadă când am avut gastrită, și tot așa, a trebuit să ajung la doctor. A! Când eram mică făceam foarte multe injecții.
– De ce?
– R: Nu știu. Eram răcită, sau chestii minore, nu…
– Și cine mergea cu tine să îți faci injecții?
– R: Tata.
– Prietenii, colegii, au și ei părinți plecați din țară?
– R: Da. Sunt foarte mulți.
– Simți că ești mai apropiată de aceștia decât de cei care au părinții aici? Vă apropie punctele comune din biografiile voastre?
– R: Nu neapărat, pentru că noi nu discutăm despre lucrul ăsta. Doar așa, când ne mai întreabă dirigintele… situația cu părinții plecați, că știți că se face situația cu părinții plecați în străinătate, și de unii, sincer să spun, nici nu știam, am aflat acum un an de majoritatea, și de asta, n-am comunicat în legătură cu chestia asta. Uneori mă simt nedreptățită când văd că este sprijin din partea ambilor părinți. Și mă întreb cum ar fi dacă aș fi avut și eu sprijinul ambilor. Pentru că îl văd pe tata de fiecare dată că se chinuie singur. Ăsta cred că e singurul lucru în minus pe care-l am.
– Poți să îmi spui ce înțelegi prin „a se chinui”?
– R: Ei, nu neapărat că se chinuie, doar că văd că trage așa, singur, că vrem să ne și mutăm, și strânge bani singur. Acum îl ajută și fratele meu, și mă gândesc „dacă ar mai fi fost o persoană…”
– Să vă mutați în alt apartament?
– R: În alt apartament.
– Unde stați acum?
– R: Stăm într-o garsonieră.
– Toți trei?
– R: Doar eu cu tata. Că fratele meu face curse Buzău… România-Spania.
– Tatăl tău cu ce se ocupă?
– R: Este maxi-taximetrist.
– Știi cumva ce anume lucra mama ta aici?
– R: Da, era la o fabrică de textile, din câte îmi aduc aminte.
– Și acolo ce face?
– R: Nu știu.
– Înțeleg că au fost două perioade; o perioadă în care venea, și de la un moment dat încoace nu a mai venit. În prima perioadă îți trimitea cadouri?
– R: Da, primeam cadouri, pachete, colete.
– Și dădea și bani în casă.
– R: Da.
– Îți dădea și ție? Pe lângă ce îi dădea tatălui tău?
– R: A, nu, n-am cerut niciodată.
– Poate că avea ea inițiativa, „uite, ia zece euro”, sau ce monedă era…
– R: Da, s-a mai întâmplat.
– Dacă ți-ar mai trimite și acum bani, ar fi ceva ce în mod special ai vrea să cumperi cu banii respectivi?
– R: (Râde cu poftă.) Da, am o listă. Aș vrea o bicicletă, o tabletă grafică, sunt lucruri cam mari, așa, și, cred că o pereche de șosete cu dungi. (Râde.)
4. Mijloace de comunicare prin Internet
*Tehnic
– Ai internet acasă?
– R: Da.
– Pe smartphone? Pe tabletă? Pe calculator?
– R: Am și calculator, dar nu îl mai folosesc. Mi se pare mai la îndemână laptopul, că pot să îl iau peste tot, e mai micuț. Și am și pe telefon.
– Cine plătește abonamentul la internet?
– R: Tata.
– Mama ta a plecat acum cincisprezece ani; pe vremea aceea nu se punea problema să ai internet.
– R: Nu. Aveam calculator pe vremea aia, dar nu… nu țin minte. Știu că fratele meu se mai ducea la săli de astea, de internet.
– Din câte înțeleg, fratele tău e aproximativ de o vârstă cu feciorul meu. Și ne-am decis să cumpărăm un computer ca să nu se mai ducă la săli. Să aibă acasă și jocuri, și internet.
– R: Eu aveam jocuri, dar nu, chiar nu țin minte să fi avut internet; pe la vârsta de nouă ani mi-am…
– Atunci ați achiziționat internetul?
– R: Atunci am achiziționat.
– L-a achiziționat tatăl tău, da?
– R: Da.
– I-ai scris vreodată scrisori mamei tale?
– R: Făceam… cum se numesc? Felicitări, la școală. Că de cele mai multe ori era Opt Martie și se cereau… se făceau felicitări în clasă, sau așa. Și-i făceam una tatei mai întâi, și după îi făceam și ei.
– Cu prietenii și colegii ce programe folosești pentru comunicare?
– R: Facebook. Messenger. Și cam atât. Nu prea sunt de acord cu tehnologia, așa…
– De ce?
– R: Mi se pare un mod de comunicare… eu, de exemplu, am un prieten la Sibiu cu care îmi scriu scrisori. Vorbim prin scrisori.
– Aha, prin poștă.
– R: Da. Am și… cum se numește? Știți că mai demult erau albume cu timbre.
– Colecționezi timbre? De când?
– R: Mai demult. Primeam. Și aveam și dubluri și le tot țineam și…
– Deci, ai un prieteni la Sibiu, și în loc să folosiți tehnologia, preferați să scrieți scrisori.
– R: Da. A terminat liceul și chiar îmi trimitea… poze cu diriginții, cu elevii, și mi-a trimis și mie.
– L-ai cunoscut undeva, fizic?
– R: L-am cunoscut la Sighișoara. El e din Sighișoara și acum face facultatea la Sibiu.
– Cu ce ocazie te-ai dus la Sighișoara?
– R: Am fost în excursie cu clasa. Am fost la Sibiu în vara asta. Vreau să facem o excursie să vedem „Faust”. Încerc să îi conving să mergem.
– Alte spectacole ai văzut, sau vrei să vezi?
– R: Am fost la Festivalul Internațional de Comedie de la Brăila. Am fost la un concert, am venit acasă, mă simțeam singură și m-am urcat în tren și am mers la Brăila.
– Mama ta are cont pe Facebook?
– R: Da. Și eu am.
– Mai comunicați?
– R: Nu, cu toate că ea i-a spus mătușii mele că noi mai vorbim, adică m-am găsit cu mătușa mea, cea care stătea la mine și avea grijă de mine, ne-am găsit în oraș și m-a întrebat dacă mai vorbim, și am spus că nu și a spus ciudat, că mie îmi spune că voi vorbiți. Și noi nu am mai comunicat.
– Știi de ce a dispărut?
– R: Chiar nu știu. Nu. Nu știu.
– Când comunicați, cum comunicați? Înainte să dispară.
– R: Prin telefon.
– Pe vremea aceea puteați avea și comunicare video, sau audio?
– R: Audio.
– Cine suna de obicei, tu sau mama?
– R: Ea suna. Și mai suna și tatăl meu, de pe telefon fix.
– Altceva ce mai faci la computer, în afară de comunicarea cu colegii?
– R: Am început să îmi scriu lucrarea de atestat. Am început să scriu și o piesă de teatru. (Râde.) Are legătură cu atestatul și am spus să fac și eu ceva. Tennessee Williams. „Menajeria de sticlă.” Voiam să fac tema asta la atestat și bineînțeles am păstrat textul și l-am adaptat, cât de cât.
– A, ai rescris piesa! Dar, de ce „Menajeria de sticlă” și nu „Un tramvai numit dorință”, să zicem?
– R: Am citit ambele piese și mi-au plăcut foarte mult indicațiile regizorale.
– Didascaliile.
– R: Da, didascaliile. Că spune că menajeria de sticlă reprezintă fragilitatea personajelor și a oamenilor în general și m-a dus cu gândul la oamenii pe care îi am eu în împrejurimi.
– Sunt fragili oamenii din jurul tău?
– R: Da. Da. Da.
– Din ce rezultă asta?
– R: Se retrag foarte repede, se apără chiar dacă nu e cazul.
– Ai fi vrut, în perioada aceasta, să vorbești cu mama ta?
– R: (Tace.) Un subiect anume, sau ceva?…
– Dacă ai simțit nevoia să vorbești…
– R: Nu, n-am simțit nevoia.
*Conținut
– Când încă vorbeați, tu și mama ta, vorbeați periodic sau doar cu ocazii speciale?
– R: Periodic. Periodic. Înainte să nu mai apară.
– Ai spus că de obicei suna ea. Se întâmpla să o suni și tu?
– R: Eu singură, nu. Doar când suna tata și spunea „haide, vorbește cu mama”.
– Îți mai amintești despre ce anume vorbeați?
– R: Prima dată vorbeam despre școală, cum merge, ce am de făcut la școală, ce semestru, că uneori uita în ce semestru sunt. După, mă întreba dacă am nevoie de ceva, și nu spuneam de fiecare dată dacă am nevoie de ceva, chiar nu simțeam nevoia, și după, cred că mai vorbeam despre… faptul că o să vină acasă, ceva în genul ăsta. Spunea că… a, și uneori își cerea și scuze că e plecată.
– Deși, pe vremea aceea…
– R: Da, era cu un motiv, atunci n-avea… probabil se gândea să nu rateze momente importante din viața mea, de asta își cerea…
– Te întreba ce anume ți-ai dori să îți aducă?
– R: Da. Da, țin minte că mă întreba. (Râde tare.) Uneori îmi aducea, uneori…
– O rugai și tu să îți aducă un anume lucru?
– R: Nu. Știu doar că mă întreba. „Ce vrei să-ți aduc?” Și fratele meu face chestia asta. Lui îi cer. (Râde.) Lui îi mai și cer.
– Și îți aduce ce îi ceri?
– R: Da.
– Țineți unul la altul.
– R: Da. Cu toate că, tot așa, am avut o relație cam…
– Din cauza diferenței de vârstă?
– R: Da. Și a diferenței de vârstă, căci când voiam și eu să ies cu el, se ducea cu băieții mai mari. Îl înțelegeam într-un fel. Atunci eram mică, atunci dacă îmi spuneai nu puteam să accept, dar acum, da, îmi imaginez cum era. Voia și el să iasă.
– Erau lucruri pe care nu le puteai discuta decât cu mama ta?
– R: (Tace. Foarte încet.) Nu.
– Sunt anumite lucruri pe care nu le poți discuta cu oricine. Nu cu mama ta le discutai?
– R: Nu. Cu tata. Cred că mă simțeam și așa… introvertită… de aia nu, nu știam dacă să am încredere sau…
– Se întâmpla să te certe când vorbeați la telefon?
– R: Mama? Nu.
5. Cum a evoluat relația cu Mama (etape importante/momente semnificative)
– Câți ani aveai când a venit ultima dată?
– R: Aveam șase ani. A mai venit o dată, cu fratele meu. După, țin minte că a mai venit o dată, să îi ceară tatei un act, și a spus că pleacă și se întoarce, și de fapt s-a dus la țară, la mătușa mea, era și bunica mea acolo și a spus că o să se ducă până la țară. Și, de fapt, ea a plecat, fără să știm. Și când a sunat tatăl meu la țară, a spus „Ce face? Nu mai vine? Au trecut trei zile!” a apus „Păi cum, voi nu știți că a plecat?”
– Îți mai aduci aminte ce ați făcut ultima dată, sau ultimele dăți când a venit?
– R: Nu. Țin minte că de fiecare dată venea cu foarte multe bagaje și îmi plăcea să îi probez hainele. (Râde.) Voiam să mai spun ceva.
– Te rog.
– R: S-a întâmplat, când eram la liceu, să o văd în gară. Nu am realizat pe moment, am ajuns acasă și a doua zi ea l-a sunat pe fratele meu și i-a spus că „de ce nu vorbește cu mine”; eu i-am spus înainte fratelui meu, „măi, am avut impresia că am văzut-o, dar nu știu dacă era ea”.
– Probabil că a fost în Buzău fără să știți voi.
– R: Da, fără să știm. Fratele meu a mai vorbit cu ea. O mai suna, ei mai vorbesc, știu asta sigur. Și s-a întâmplat chestia asta.
– Fratele tău nu îți spune de ce a dat bir cu fugiții? Nu l-ai întrebat?
– R: Nu l-am întrebat. Bănuiesc că este un motiv, adică nu pleci așa… dar nu m-a interesat. Dacă nu m-a afectat până acum, mai bine să nu sapi…
– Și eu bănuiesc că este un motiv, dar mult mai mult decât tine. Nu îmi permit să fac presupuneri. Ți-ar plăcea să mergi în Spania?
– R: Da, m-am gândit, dar nu neapărat la ea. Că am mai discutat cu tata chestia asta, dacă ar fi să plec, și nu aș vedea rostul. Cu toate că mi-a mai spus, dacă vreau să vin. Și am spus că mă mai gândesc, că… dar e o țară foarte frumoasă.
– Ai vrea să mergi în vacanță, sau de tot?
– R: În vacanță.
– Vrei să faci aici școala?
– R: Da, aici sau… n-am luat Spania ca reper pentru facultate.
– Dar care alt reper ar fi?
– R: Țările nordice.
– Interesant. De ce?
– R: Îmi place tradiția lor și am citit foarte mult despre celți, despre vikingi.
– Deci e clar, mama ta nu se mai întoarce.
– R: Da.
– Sau dacă se mai întoarce, vă vedeți așa, întâmplător, în gară.
– R: Da. În gară. Într-o gară.
– Simți avantaje ale faptului că a dispărut din viața ta? Un grad mai mare de independență?
– R: Da, aș putea spune… Tata n-a fost niciodată așa… vii la ora cutare, nu știu ce. Și cred că dacă ar fi fost împreună erau șanse mai mari să fie totul mai restrâns, mai strict.
– Avantaje financiare nu mai sunt.
– R: Da.
– Când țineați legătura, erau lucruri pe care i le ascundeai?
– R: Nu, pentru că nu vorbeam detaliat, așa, în general era o rutină, adică știam ce mă întreabă, ce am făcut la școală, dacă mănânc, câte kilograme mai am, bine că nu mă întreba de vreme, sau ceva. (Râde.) Îmi spunea să mănânc…
– Simți că există părți negative ale plecării dumneaei?
– R: Acum dacă mă întrebați, nu. Dar sunt unele momente în care simt să vorbesc cu cineva, nu neapărat cu un prieten. Și atunci mă gândesc la ea. Și m-am întrebat o dată, cum ar fi fost dacă, și mi-am făcut așa, un film, dacă ar fi rămas, dacă…
– Fetele au momente în care…
– R: …chiar au nevoie, da. Noi avem nevoie de instrucțiuni, de, …da, manual.
– Cum petreceți sărbătorile, tu și tatăl tău?
– R: Revelionul… în schimb, Crăciunul îl facem, fie la țară, foarte puțin îl facem la noi acasă, nu prea e loc, la prieteni de familie, restrâns. Muzică, mâncare… nu prea mănânc, așa…
– Ți-ai putea imagina o sărbătoare în care, brusc, de la gară, ar apărea mama ta?
– R: Ar fi prea bruscă tranziția asta, de la gară la… (Râdem amândoi.) Cu toate că stau pe lângă gară, nu ar fi… Eu sunt mică, aș accepta, dacă și restul ar fi de acord. Adică să nu am eu dreptul de veto, dacă lumea ar vrea, eu, eu n-aș avea nicio problemă.
– Ciudați sunt oamenii… Eu îți mulțumesc foarte mult…