N-a putut să mai stea departe de familie (RO)

1. Situația familiei.

– Câți copii aveți?

– R: Doi.

– Fată? Băiat?

– R: Doi băieți.

– Ce vârste au?

– R: Cel mare, șaptesprezece, cel mic, unsprezece.

– Câți aveau când a început să plece tatăl lor?

– R: La momentul ăla, cel mic era foarte mic, avea vreo doi ani, și cel mare, opt. Cam așa.

– În ce context a plecat? care era locul de muncă?

– R: Conducător auto; pe TIR. Și țările… Garajul era și locuința lui de serviciu, era undeva, ca punct de reper, așa, era undeva între Barcelona și intrarea în Spania dinspre Franța. Oricum, mai aproape de Barcelona.

– Și, a stat un an și jumătate plecat?

– R: Un an și jumătate, da.

– Și după aceea, a mai plecat? din nou?

– R: Nu. Face curse externe dar nu mai rămâne. Doar se duce și se întoarce.

– Și în acea perioadă, cât stătea în afară, și cât stătea în țară?

– R: A venit doar o singură dată, o lună de zile, în luna august, când erau concediile în Spania, în rest, am mers eu la el. Fără copii. Fără copii.

– Erau și mici.

– R: Ar fi fost traumatizant.

– Și cât stăteați când mergeați la el în vizită?

– R: Păi depinde, că mergeam de sărbători și atunci mă duceam în perioada Paștelui, cu o zi, două mai devreme, și după, când se nimerea să fie Paștele; bine, Paștele pentru noi, ortodox, nicidecum Paștele lor, și, o dată, de Crăciun și Revelion.

– Cum se adaptase acolo? Sau nu se adaptase?

– R: Păi, tocmai, că nu s-a adaptat. Nu s-a adaptat și limba nu a învățat-o pentru că nu avea ce să facă cu limba spaniolă. Pentru că doar locuia acolo cu români în casă și atunci vorbea numai românește, și prin mesaje și astea… Îi trimitea mesajul în spaniolă, înțelegea ce vrea să spună spaniolul, la ce locație să se ducă, unde avea actele, știa că trebuie să ajungă în Franța, în Belgia, unde era cursa, îi dădea prin mesaj locația unde trebuie să ajungă să încarce și se întorcea înapoi cu marfa în Spania.

– Cum a hotărât să plece?

– R: Împinși de situația financiară – la momentul respectiv. Și, da, cu ajutorul unor prieteni care i-au găsit de lucru a plecat acolo.

– A fost ceva serios.

– R: A fost cu contract de muncă. A avut contract de muncă pe toată perioada. Situația financiară. Un pic mai bine plătit acolo decât în România.

– Un pic? nu ați simțit o diferență după plecare?

– R: Diferență! Diferența era că îmi trimitea mie acasă nouă sute, o mie de euro pe lună: în afară de ce cheltuia el, pentru că el trebuia să se spele, și atunci spălatul prin parcări sau unde te duci să te speli costă, să-ți speli haine costă, să mănânci costă, și toate astea erau bani. Și plus că el mai plătea la băiatul la care stătea în chirie, pentru sâmbăta și duminica plătea chirie.

– Și erau tot români cei la care stătea.

– R: Erau români, da.

– Cum vă înțelegeați cu vecini? înainte și și după plecare?

– R: (Râde.) Eu nu am vecini la mine la țară, sunt foarte distanțate casele la momentul ăsta, acum urmează să se mai populeze satul în care stau eu. Nu am nicio legătură cu vecinii că noi plecăm dimineața și venim seara acasă și atunci foarte mult cu vecinii din sat nu ne vedem, nu avem cum.

– În ce localitate?

– R: La Tăbărăști. Plecăm dimineața, venim seara.

– Vă mai ajuta cineva cu copiii? cât timp a fost plecat soțul?

– R: Cu copiii, mă ajută, și m-au ajutat, și mă ajută în continuare, părinții mei. Ei au fost cei care ne-au ajutat.

– Și pe mine m-a crescut bunica. Bine, în alt context.

– R: Noi… mai mult părinții mei. Într-adevăr, și socrii mei, dar socrii mei mai mult financiar și cu ce pot așa, de pe la țară, dar să stea cu copiii, nu. Nu. Copiii au fost crescuți mai mult de părinții mei.

– Și cum se înțelegeau cu părinții dumneavoastră? Nu știu, le făceau toate mofturile….

– R: …copiilor, da. Copiilor, da; mai ales celui mic. Mai ales lui, da. Și cel mare, pentru că a fost… la momentul ăla, primul nepot din familie, și din partea mea, și din partea lui M.; dar a venit prâslea și i-a cam luat locul. (Râde.) Da.

– Existau tensiuni în familie generate de plecarea soțului?

– R: Nu. Nu. Nu. Tensiuni, nu. Doar că dorul era foarte mare.

– Ați putea să îmi descrieți un moment dificil din viața copiilor, sau din viața dumneavoastră, după plecare?

– R: Mai greu a fost, ți-am zis, pentru ei, de sărbători și la serbările de sfârșit de an școlar, unde copiii veneau cu părinții…

2. Comunicarea

– Vorbeați prin internet?

– R: La telefon. Pentru că nu tot timpul avea internet, ținând cont că nu era decât în week-end în Spania. Și atunci, avea… pe telefon.

– Și atunci nu era internet pe telefon.

– R: Nu, dar la momentul ăla am găsit o ofertă, și vorbeam cu un euro cel puțin zece minute, ceva de gen. A fost la momentul ăla o… dar numai pe Europa, pe zona Europa.

– Cât de des vorbeați la telefon?

– R: Zilnic.

– Cam de câte ori?

– R: A, nu, o dată, dar vorbeam cele zece minute, ca să nu, că oricum banii îi lua și atunci cele zece minute vorbeam clar.

– Copiii vorbeau și ei la telefon?

– R: Nu prea. Nu voiau să mai vorbească.

– Nu?

– R: Nu. Când era în Spania îl vedeau pe laptop, dar nu, în rest, nu. A fost greu.

– Cum reacționau copiii când vorbeau pe Skype?

– R: (Nu se poate abține; plânge. Își frământă mâinile.)

– Am înțeles. Copiii apelau? sau erau prea mici, nu foloseau….?

– R: …a, nu, foloseau, foloseau. Cel mare… mai… (Izbucnește din nou în lacrimi. Plânge. Vorbește plângând.) A fost o perioadă grea pentru copii! Pentru cel mic, nu prea, dar pentru cel mare a fost greu.

– Da, sigur. Și… mă întrebam… despre ce vorbeați la telefon?

– R : (Își șterge lacrimile.) A! ce faci? cum ești? în ce țară ești? ce mai faci? ce ai mai văzut? ce… Da, mai mult așa… Știam zilnic ce facem și nu era o problemă… cum și în ce fel, știi? Așa, ca o convorbire normală, ca și cum ar fi fost aici, în țară, dar… numai că era în altă parte, nu era…

– Copiii cereau ceva anume să la aducă?

R: A, da! Jucării! Jucării, și dulciuri foarte multe. Da.

– Și trimitea pachete?

– R: Nu. Nu. Trimitea bani. Când venea le aducea. Dulciuri și jucării. Mașinuțe.

– Cam la cât timp după ce a plecat ați început să vorbiți și prin internet?

– R: A, nu de atunci, pentru că avea laptop și ne vedeam; asta numai când era acasă. Numai când ajungea în Spania.

– Și pe Skype cam cât dura o convorbire?

– R: A, putea să dureze și ore, lăsam laptopul deschis și atunci îl lăsa și el și, chiar dacă între timp mai făceam și altceva, ne întorceam și mai vorbeam, și mai veneam și…

– Aha, și aveați și activități comune prin Skype, gen nu știu, mâncați împreună? sau…

– R: Mai mult, de exemplu, de ziua celui mic la un moment dat, să vadă cum și în ce fel. (I se îneacă vocea.)

– Era ca un soi de poartă…

– R: Da, da.

– Și verișorul meu face așa, chit că el e la București.

– R: Cel mai mult a fost la petrecerea celui mic, nu știu cât făcea, doi ani, trei ani, nu știu cât făcea, și a fost prezent la petrecere, prin internet, Skype.

– Aveați ore stabilite pentru convorbiri?

– R: Nu. Nu. Vorbeam oricând, nu se punea problema.

– Vă amintiți cumva prima convorbire video pe care ați avut-o?

– R: A, păi cred că a fost imediat după ce a ajuns, ca să îmi spună cum a ajuns și că s-a instalat, și cred că aia a fost.

– Și erau și copiii?

– R: Da. Întotdeauna erau și ei. Întotdeauna erau. Fiind în week-end erau acasă și… chiar dacă în perioada respectivă cel mare era la școală la Buzău și stătea la părinții mei și eu stăteam la țară cu cel mic.

– Copiii cum se înțelegeau între ei? se certau, se jucau?

– R: Copiii? se bat și se ceartă și acum, nu numai atunci, se contrazic, dar în momentul în care unul a lipsit o perioadă, își duc dorul. Chiar și o zi, dacă este unul plecat în excursie, și așa, își duc dorul unul altuia.

– Și în perioada în care stăteau separați, cum reacționau?

– R: Separați! Într-adevăr, el stătea la mama, la bloc, și noi stăteam la țară dar veneam zilnic, la ora douăsprezece, când el ieșea de la școală, să facem teme, ce era de făcut, și după aceea ne duceam noi acasă și el rămânea în continuare la părinții mei. Nu stăteau despărțiți, se vedeau zilnic, dar numai că stăteam într-o parte și, veneam după ce el venea de la școală, mâncam, făceam teme și după aia noi plecam acasă, el rămânea la Buzău. Ca să nu îl scol de dimineață și să îl aduc la Buzău.

– Când ați fost în Spania, cum vi se părea acolo, unde stătea soțul?

– R: Ce să spun, mi-a plăcut. Ținând cont că erau, întra-adevăr, români, și nu am simțit… Mi s-a părut, într-adevăr, o țară frumoasă, un oraș frumos. Barcelona, da. Un oraș foarte frumos. Dar timpul a trecut repede că, na!

– Ați vizitat ceva anume?

– R: Am vizitat. Țin minte că am fost în portul mare, am văzut catedrala aceea mare, impunătoare, care este cumva tot pe malul apei, mai multe. Am vizitat… am vizitat!!! am mers pe „Rambla”, „străduța” aceea…

– V-ar fi plăcut să locuiți acolo? v-ați gândit să vă mutați acolo?

– R: Niciodată nu m-am gândit să plec din țară. Poate dacă nu ar fi fost copiii, aș fi renunțat mai ușor. Dar când sunt copiii… nu s-ar fi acomodat cu viața de acolo. Mi s-a părut așa, un pic, foarte aglomerat, foarte… ca oraș. Obositor ca oraș.

– Știți că acum vor să alunge turiștii, că sunt prea mulți; sunt câteva orașe care au spus „nu mai vrem turiști”, că se sufocă localnicii.

– R: Da, așa este, foarte-foarte aglomerat, foarte gălăgios ca oraș mi s-a părut și nu ne-am fi acomodat și eu… și din punctul meu de vedere: eu sunt foarte mult atașată de părinții mei și nu cred că aș fi reușit să… să stau departe de ei – cu toate că eu am o soră care stă la Madrid; suntem firi diferite. Ea nu vine în țară, ea preferă să se ducă mama la ea, o dată pe an, decât să vină ea în România.

– Înseamnă că s-a înfuriat rău de tot pe ce aici.

– R: Da, într-adevăr, nu… (Oftează.) Și financiar… cel mai mult financiar ne e teamă să plecăm din țară. Consider eu. Dar, în momentul în care ai pus și ai ceva al tău, mai greu renunți la… Ea fiind și singură a renunțat mult mai ușor și a plecat și preferă, o dată pe an, să cumpere bilete și să se ducă ai mei la ea și ea nu vine în România. Nu o mai vede nimeni în România.

– O opțiune. Copiii au vrut vreodată să plece în Spania?

– R: Nu. Nu. Nu. Nici măcar în vis nu-și doreau să meargă.

– Aveau așa, o reacție de respingere față de…

– R: …de respingere, da. Mă gândesc că și de dorul lui M., nu știu. Dar nu, nu și-au dorit. Nu și-au dorit să meargă. Niciodată.

– Domnul se gândea să rămână acolo, să rămâneți cu toții?

– R: Nu. De aia nu a durat foarte mult perioada. Un an jumate și s-a întors, n-a putut să mai stea departe de familie. Dorul de copii era foarte mare. Na, și nici… faptul că nu stătea undeva.

– Era pe drum tot timpul, și era stresant.

– R: Câteodată se întâmpla ca nici week-end-urile să nu ajungă să fie acasă, în Spania, dacă cursa era departe. Și atunci ar fi făcut pauza de sfârșit de săptămână… depinde, unde era, acolo făcea pauză. Se întâmpla să nu ajungă întotdeauna…

– Cursele erau în Europa de Vest?

– R: Numai Europa. A fost și în Germania, și în Cehia…

– …cam toată Europa. Și țările nordice?

– R: Da. Într-adevăr, mai mult Franța, Belgia și, în partea asta Italia, dar a fost și în Anglia, și în Cehia, Austria…

– Cine apela de obicei?

– R: A, eu! Eu apelam mereu.

– Și el, apela? din când în când?

– R: Da, suna și el, dar mai mult eu pentru că știam perioadele în care sunt liberă și pot să vorbesc. El oricum, era la volan și vorbea oricum. Mai mult eu sunam.

– Copiii apelau singuri? cel mai mare, de exemplu.

– R: Nu, nu vorbeau la telefon, apela doar în momentul în care era în Spania, vorbea pe Skype. Altfel, nu.

– Ce făceau copiii când venea dumnealui acasă? aveați activități comune?

– R: Păi, atunci profitam de ocazie ca să putem să plecăm în vacanțe. La mare, la munte. O singură dată am fost, când a venit a doua oară, a venit în vară, a rămas definitiv, nu s-a mai întors. O singură dată a fost în luna august toată luna acasă. Pentru că la momentul ăla… presupun că așa e peste tot, de la întâi august până la 31 august nu se lucra nicăieri. Și atunci trebuia să vină acasă că n-avea rost să rămână în Spania. Și venea acasă, și atunci, în luna respectivă, mai făceam și ce mai era de făcut pe lângă casă, dar cel mai mult, plecam cu copiii.

 

3. Perspective

– Îi trimiteați, cumva, și dumneavoastră, pachete?

– R: Nu, nu îi trimiteam pachete, pentru că nu-și avea rostul, nu…

– Nu-l găseați.

– R: Nu că nu-l găseam, că de găsit, putea să ajungă, că băieții cu care stătea erau de aici, de la noi, de la Buzău, se cunoșteau, ajungeau pachetele la el. Dar nu avea ce să facă cu pachetele. Nu avea ce să facă cu mâncarea, pentru că nu-l ajuta cu nimic, să zici. Că i-aș fi trimis mâncare, dar, ce făcea cu ea? Pentru că el, oricum, își făcea singur mâncare. El ajungea în parcare și când stătea nouă ore își făcea mâncare singur, în parcare. Avea tot ce îi trebuia în mașină și atunci își făcea mâncare și după aia încălzea la cuptorul cu microunde.

– Pentru dumneavoastră, ați cerut vreodată ceva ce nu se găsea în România?

– R: Nu, dar îmi aducea el, așa, ce credea el, ce i se părea lui așa, că n-avem noi. Ceva special, nu. Niciodată.

– Scrisori, vă trimiteați?

– R: Nu. Eu dacă mai scriu, mai scriu, dar el, nu. El nici măcar nu se uită pe telefon. Nici aici și nici acolo. Mai degrabă vorbeam la telefon, decât să scriem.

– Nu comunicați prin chat prin telefon.

– R: Dacă îi mai dădeam eu vreun mesaj, așa, câteodată, când, de exemplu, el este singurul care le ia de deochi copiilor, și le trece. Și atunci, eu doar îi trimiteam mesaje, îi spuneam, ăi trebuie de deochi lui T., sau lui E. În rest, nu. Vorbeam la telefon.

– De deochi? și ce trimitea înapoi?

– R: Nu-mi trimitea nimic. În gândul lui zicea „Tatăl nostru”, sau de deochiul pe care-l știe el, și ajungea la copii.

– Chiar le trecea?

– R: Da.

– Am mai auzit.

– R: Și mie, când mi-e rău, îi spun: „vezi că mi-e rău, zi-mi de deochi”. Și imediat simt cum îmi trece durerea de cap.

– Interesant: Chiar dacă e la distanță?!

– R: Chiar dacă e la distanță, gândul era la copii…

– Și gândul e undă electromagnetică.

– R: Se concentra foarte mult, pe numele lui, și spunea, și le trecea.

– Mulțumesc mult.